MOLDOVA ŞI MOLDOVENII ÎN CREAŢIA POPULARĂ
24.12.2020
0
490
MOLDOVA ŞI MOLDOVENII ÎN CREAŢIA POPULARĂ
Marele scriitor moldovan Mihail Sadoveanu mărturisea în 1937: «Pot spune istoricii, că neamul părinţilor noştri se trage de la Roma, dar mai cu samă se trage de la Carpaţi. Aş avea o dovadă foarte interesantă în variantele cîntecului bătrînesc al Mioriţei, care, desigur, este mai vechi decît latinitatea noastră».

Într-adevăr, în creaţia populară moldovenească există de prin veacurile XI – XIII forme şi motive baladice de o însemnătate definitivă pentru determinarea locului şi a vremii genezei moldovenilor: Ciobanul care şi-a pierdut turma, Mioriţa ş.a. Subiectul baladei Mioriţa este simplu, concret după conţinutul etnic şi unic prin calităţile artistice... În această baladă populară moldovenească eroiii sînt anonimi. Se arată, chiar se subliniază, numai apartenenţa lor etnică. În munţi, în «Carpaţii moldoveneşti» îşi pasc turmele trei ciobani. Doi sînt nişte străini, din neamuri vecine. Din răutate şi invidie pun la cale uciderea celui moldovan, ca să pună mîna pe turma lui:

Pe un picior de plai, Mări, se vorbiră

Pe o gură de rai, Şi se sfătuiră

Iată vin în cale, Pe l-apus de soare

Se cobor la vale Ca să mi-l omoare

Trei turme de miei Pe cel moldovan

Cu trei ciobănei. Că-i mai ortoman

Unui-i moldovan, Şi-are oi multe,

Unui-i ungurean Multe şi cornute,

Şi unu-i vrîncean. Şi cai învăţaţi

Iar cel ungurean Şi cîni mai bărbaţi.

Şi cu cel vrîncean,

Cunoscut şi din alte genuri ale creaţiei norodnice moldoveneşti, antagonismul forţelor externe faţă de autohtoni are o pronunţată componentă etnică, motivele sociale ale luptei de apărare completîndu-se cu cele naţionale. Pentru prima dată, în spaţiul est-carpatic, în balada Mioriţa se manifestă clar, concret în mentalitatea localnicilor «controversa «noi ‒ ei» – conştientizarea comunităţii sale şi a deosebirii acesteia de altele».

Cîntecul Mioriţei reflectă într-o formă general-poetică realitatea istorică crudă: neîntreruptele năvăliri asupra pămînturilor carpato-nistrene ale ungurilor, vrîncenilor/valahi, ale tătarilor şi gătinţa permanentă a localnicilor moldoveni de a-şi apăra meleagul, mediul de existenţă. Atare fapte, evenimente concrete sînt menţionate în actele cancelariei ungare, în cronicile ungare, în letopiseţele moldoveneşti...

Luînd naştere în veacurile XI ‒ XIII, «în perioada destrămării societăţii patriarhale şi a înfiripării relaţiilor feudale» (A.Căprariu), balada norodnică moldovenească Mioriţa fixează situaţia etnică real existentă la confluenţa a două comunităţi închegate către secolul XIII: unguri/maghiari şi moldoveni şi a unei colectivităţi în devenire ‒ vrînceni (valahi?, ungrovlahi?, basarabi?)...

«Cusurul» principal al baladei Mioriţa, care irită la extremă pe vrînceni (basarabi, ungrovlahi), azi «romîni», este că în toate cele cîteva sute de variante cunoscute nu este pomenit măcar un «rumîn/romîn»! Din bine şi de toată lumea cunoscutul motiv: în acea epocă şi multe veacuri mai tîrziu, pînă în secolul XIX, de «rumîni» etnici nu se ştia (L.Boia).

Din aceeaşi usturătoare pricină ‒ lipsa vreunui «rumîn/romîn» ‒ balada norodnică moldovenească Mioriţa de un veac şi jumătate se interpretează anapoda cu scopul de a acredita ideea falsă, cum că ea «simbolizează existenţa pastorală a poporului romîn» (G.Călinescu).

Doctorul în ştiinţe istorice, profesorul P.Parasca în repetate rînduri (1990, 1992) a insistat, că «În balada norodnică Mioriţa se face o deosebire clară între ciobanul vrîncean şi ciobanii moldovan şi ungurean». În alt loc P.Parasca afirmă cu hotărîre: «În balada Mioriţa pomeniţii ciobani ‒ moldovan, ungurean şi vrîncean se deosebesc după apartenenţa lor politică şi etnică. Patria ciobanului vrîncean era centrul politic separat de Moldova, precum Transilvania ungurească era baştina celui ungurean... Trăitorii voievodatului Moldova au fost primii care s-au numit pe sine şi au fost numiţi de alţii moldoveni». Se cuvine să amintim: cîţiva ani mai tîrziu P.Parasca a aflat că în balada moldovenească Mioriţa toţi ciobanii sînt «romîni»: şi ungureanul, şi vrînceanul. De unde tragem concluzia, că în balada norodnică moldovenească Mioriţa moldovanul a fost ucis de doi «romîni».

Valoarea excepţională a baladei norodnice moldoveneşti Mioriţa constă în faptul, că mult înainte de întemeierea Moldovei, a Statului Moldova a înveşnicit cea mai veche şi de netăgăduit dovadă a naşterii comunităţii care s-a conştientizat pe sine moldoveni.

Afirmîndu-se într-o perioadă concret-istorică ‒ cea a «înfiripării relaţiilor feudale» (sec. XIII), balada Mioriţa nimic n-a pierdut din valoarea ei spiritual-artistică, din semnificaţia ei majoră de adevăr etnic peste vremi, de certificat de naştere a naţiunii moldoveneşti. În temeiul generalizărilor, principiilor ştiinţifice, care au rezistat timpurilor, şi anume: ‒ «Datinile, poveştile, muzica şi poezia sînt arhivele poporului. Cu ele se poate oricînd reconstitui trecutul întunecat» (Al.Russo); «Legendele etnogenetice poartă acea informaţie, pe care poporul însuşi o are şi o păstrează în memorie despre începuturile sale» (В.Алексеев), conchidem: Balada Mioriţa ‒ realizare de vîrf a creaţiei populare moldoveneşti constituie atestatul de naştere a etnonimului moldovan, moldoveni.

Cercetarea istoriosirilor genetice orale, a legendelor eponimice despre Molda, despre Dragoş, a baladei Mioriţa, dezvăluind părerea poporului despre numele său, despre întemeierea Moldovei, adevereşte că «tradiţia istorică şi tradiţia folclorică au mers mînă în mînă, una oglindind cealaltă» (D.Simonescu).

Toate cele 17 tomuri de creaţii populare moldoveneşti confirmă: «La moldoveni balada este originală în plan etnic, o manifestare majoră a creativităţii colectivităţii purtătoare... Mioriţa este un cîntec endoetnic, adică este creaţia unei comunităţi etnice» ‒ a celei moldoveneşti» (Balada populară, 1976. P. 40, 306).

Creată de genialul Moldovan anonim pe pămînt moldovenesc, «la poalele munţilor moldoveneşti», balada Mioriţa a afirmat din veacul al XIII-lea printre etnosurile europene comunitatea etnică, ce s-a numit şi se numeşte moldoveni.

Conştiinţa de sine a moldovenilor

Autoafirmarea etnică a moldovenilor a rezistat încercărilor vremii, diferitelor convieţuiri, chiar ciocniri cu alte neamuri. Conştiinţa de sine a moldovenilor din veacul al XIV-lea este pe larg adeverită de gramotele oficiale ale Moldovei, de letopiseţele moldoveneşti, de actele cancelariilor şi cronicilor străine; este menţionată în însemnările călătorilor, în relatările misionarilor. Chiar şi în lucrările istoricilor şi diplomaţilor străini tipărite de acum în 1448, 1541, 1578!

În procesul cercetării îndelungate a evoluţiei conştiinţei de sine a diferitelor etnosuri: de la grecii antici (Thucidide), austrieci (E.Priester, 1949; E.Zollner, 1980) pînă la moldoveni (Miron Costin, 1686) etnologi din diferite ţări au dezvăluit şi au fundamentat legitatea generală: principalul, în majoritea cazurilor, «unicul criteriu de delimitare a comunităţilor etnice este conştiinţa de sine (self identification) reflectată în autodenumirea (ethnic labels) reprezentanţilor acestor comunităţi».

Este surprinzător, că această concluzie prima dată a fost formulată de etnologul moldovan Miron Costin cu 278 de ani înainte de antropologii americani R.Narrol şi M.Moermann! În monografia sa etnologică Де нямул молдовенилор дин че царэ ау ешит стрэмоший лор, 1686, poate prima în Europa, Miron Costin a tras concluzia: «Маре довадэ нямурилор дин че рэдэчинэ ши извор сынт ‒ нумеле каре ау ши ын де сине ши ла алте цэрь стрэине...» (exoetnonim). Această concluzie este formulată şi de N.Costin în Летописецул Молдовей де ла зидиря лумий пынэ ын 1601, redactat pe la 1712. La aceeaşi încheiere a ajuns şi antropologul chişinăuian Marc Tcaciuc: «în afară de etnonim... nu există alte criterii ale etnosului».

«Noi, Moldovenii ‒ rădăcina ţării!»

Scrie Grigore Ureche în Letopiseţul său: Moldova «fiindu în calea răotăţilor şi stropşindu oştile, care de multe ori să făcea războae pre acest loc...». Oameni cu cele mai paşnice ocupaţii ‒ plugari şi păstori ‒ moldovenii au fost nevoiţi în zbuciumata lor istorie cu o mînă să ţină coarnele plugului, iar cu cealaltă ‒ baltagul, să-şi păzească cîrdurile de mioare, cirezile de vite, avînd pe umăr sîneaţa. Ţărani,adică oameni ai ţării, de la ţară, şi ciobani din tată în fiu, pentru ei dragostea de plai însemna nu numai lucrarea pămîntului strămoşesc, ci şi apărarea lui de cei lăcomoşi după bunuri străine.

Poziţia geografică a Ţării Moldovei, pămînturile şi apele ei bogate, colinele mănoase, podgoriile întinse şi păşunile pline de oi şi vaci stîrneau «pohtele» puterilor din preajmă.

Dar erau moldovenii şi oşteni vestiţi. Viteji şi pricepuţi în lupte, ei nu-şi precupeţeau viaţa, dacă trebuiau păzite hotarele ţării. Cîntecele, poeziile populare, baladele şi legendele evocă în pagini nenumărate bărbăţia moldovenilor, ura faţă de duşmani şi mila faţă de cei sărmani.

Cîntecele eroice străvechi, reflectînd realităţi din Moldova veacurilor XIV ‒ XV, aduc pînă în zilele noastre ecoul acelor vremi legendare ‒ mărturii ale luptelor cu jertfire de sine ale străbunilor moldoveni ‒ făuritori şi apărători de ţară.

În balada Codrenaş codrean citim:

Şfarî era-n ţări

Chiar di la hotărî:

Oştile-s turceşti,

Multi tătăreşti

Şi pe unde vin ‒

Îi amar şi chin...

Codrenaş codrean, vestit căpitan, auzind glasul celor pîrjoliţi, se adresează pămîntenilor săi:

‒ Fraţilor, luptaţi,

Să nu vă lăsaţi,

Noi, moldovenii ‒

Rădăcina ţării!

Luîndu-se cu hanul la luptă piept la piept, Codrenaş codrean îl întreabă:

‒ Cine-mi eşti

De îndrăzneşti

Să ne pedepsiţi

Pe noi, moldovenii,

Rădăcina ţării!

Balada moldovenească Gruia Grozovan, cu rădăcini adînci în timp şi cu o largă circulaţie, reia, parţial, subiectul Mioriţei. Aflînd că un voinic ar vrea să-şi vîndă calul de o rară frumuseţe, un han bătrîn îl povăţuieşte:

Să nu-l vinzi la vrun muntean,

Că munteanu-i om viclean,

Ci să-l vinzi la moldovan:

Moldovanu-i ortoman

Şi de mînă-i mai dănos

Şi de suflet mai fălos.

Ca şi foarte multe alte creaţii, şi balada moldovenească Gruia Grozovan a fost preluată de autori valahi şi folosită în scrierile lor.

Descriind evenimente din vechime, istoricul valah Al.Odobescu reda în 1860 (în Doamna Cheajna) replica unui din «moldovenii care se iviră dinaintea taberei munteneşti»:

« ‒ Taci, muiere, nu bîrfi, ‒ răspunse Dumbravă, ‒ nu doară că-ţi socoti voi că-i Moldova ţară de jac, să ne gioace ca pe urs o mişă pripăşită pe la munteni şi doi feciori de lele fărmecaţi, doi lingăi nătîngi, ce le pute botu a lapte?!... N-avem noi nevoie de domn muntean. Munteanul e om viclean; nu-i ca moldovanul, ortoman şi dănos la mînă şi la suflet fălos...» (Al.Odobescu).

Nu intenţionăm să reproducem aici toate fragmentele de creaţie populară în care figurează numele etnic moldoveni, acestea fiind nenumărate. Aici am vrut doar să demonstrăm, numai prin cîteva exemple, că băştinaşii din spaţiul carpato-nistrean îşi numeau din primele decenii ale sec. XIV ţara lor Moldova, înşişi ei denumindu-se moldoveni.

    Nu sunt comentarii

Conectați-vă pentru a scrie

×