«VOIEVODUL MOLDOVANIEI»: ŞTEFAN CEL MARE
02.12.2020
0
925
«VOIEVODUL MOLDOVANIEI»: ŞTEFAN CEL MARE
În glorioasa şi îndelungata sa domnie (1457 ‒ 1504) Ştefan III cel Mare s-a manifestat, întîi de toate, ca promotor al consolidării puterii centralizate a statului medieval. Aceasta fiind chezăşia independenţei ţării, ocrotirii integrităţii ei teritoriale, afirmării ei în contextul european. În acest scop Ştefan al III-lea promovează o politică de întărire a autocraţiei şi de restabilire a domeniului domnesc. Martor al ruinării economice a ţării, al transformării institutului domniei într-o unealtă a intereselor boierimi, al reducerii posibilităţilor de menţinere a suveranităţii statului ‒ consecinţă a nesfîrşitelor lupte pentru tron, instigate de partidele boiereşti concurente, Ştefan al III-lea, chiar de la începutul întronării sale, a purces la schimbări radicale primenitoare a ierarhiei instituţionale a statului.

Legendele ne relatează, iar realităţile istorice în cea mai mare parte confirmă ‒ că Ştefan al III-lea a purtat 40 de războaie ... Să observăm, totuşi, că în primii cinci ani ai domniei sale Ştefan al III-lea nu s-a angajat în vreun conflict de amploare cu alte state, n-a organizat vreo expediţie de proporţii. Grija lui cea mare de la început şi de pe urmă a fost întărirea puterii statului, concentrarea tuturor pîrghiilor de conducere în mînile domnului. Pe măsura avansării în istorie a Moldovei, se dezvoltau şi relaţiile social-economice. Principala bogăţie a Moldovei era ‒ precum şi este! ‒ pămîntul, lucrătorii lui. În rezultatul slăbirii autorităţii domnitorilor preocupaţi, întîi de toate, de menţinerea/reluarea tronului, pămîntul în permanenţă se reîmpărţea, concentrîndu-se în mînile unui mic număr de proprietari. Poseda domenii întinse (moşii, sate) marea boierime. Pe această cale ea îşi concentra în mînile sale mari posibilităţi de influenţă, care, treptat, limitau atribuţiile domniei.

Însă mai era o nenorocire, din cauza căreia Moldova a suferit veacuri la rînd: lipsa unui regulament bine determinat şi strict respectat de urmare a domnilor la tron. În baza dreptului cutumiar (tradiţional), a legii ţării (nescrise) domnitorii Moldovei trebuiau să fie «de os domnesc», dar aleşi de marea boierime. Ambele condiţii, prin însuşi conţinutul lor vag, dădeau prilej de orice interpretare, în dependenţă de împrejurări şi interese. Domnitorii Moldovei, deşi erau credincioşi pravoslavnici convinşi, păcătuiau şi ei, ca toţi muritorii. De regulă, numărul descendenţilor născuţi din flori (nelegitim) era mult mai mare decît a celor legitimi ‒ toţi, însă, fiind «de os domnesc». În virtutea acestei «comunităţi», cu timpul vroiau să aburce pe tron. Trebuiau, însă, aleşi de boieri, care aveau interese diferite, orientări politice (externe) diferite. Pretendenţii diferiţi îşi căutau/cumpărau susţinători diferiţi. Şi unii şi alţii doreau să pună mîna pe tron, spre a-l folosi în interese personale ‒ de căpătuire. Tranzacţiile se ţineau lanţ. În timp ce ţara se zbătea între boieri, devenind pradă uşoară a străinilor. Ştefan al III-lea a pus capăt unor astfel de tranzacţii cu interesele statului.

În Moldova statul, puterea lui însemna Domnia, Domnitorul. Sfatul domnesc, alcătuit din boieri mari şi înalţi ierarhi bisericeşti, îşi vedea sarcina de a supraveghea în ce măsură domnitorul ales de ei promovează interesul lor. Noul domnitor treptat a modificat funcţiile Sfatului domnesc, limitîndu-i atribuţiile într-un fel legislative (domnitorul trebuia să execute hotărîrile sfatului), reducîndu-le la cele ale unui organ consultativ. Funcţiile executive (de îndeplinire a poruncilor, a voinţei domnitorului) reveneau treptat dregătorilor domniei, numiţi de domnitor. Cu încetul domnul şi-a atins scopul major: centralizarea puterii statului în mînile sale, arogîndu-şi împuterniciri nelimitate. Iar dregătorii numiţi de domnie au devenit executori ai poruncilor, hotărîrilor domnitorului. Confirmînd astfel codul său de suveran, declarat (1485) apăsat şi hotărît: «NOI SÎNTEM DOMN AL MOLDOVEI...»

Evident, pentru astfel de transformări esenţiale era nevoie de voinţă politică, de bărbăţie de a lua decizii definitive, de calităţi de politician vizionar ‒ patriot al ţării sale. Toate acestea Ştefan al III-lea le-a demonstrat cu vîrf şi îndesat pe parcursul a 47 de ani de domnie, neegalată ca durată şi rezultate.

Pentru a obţine toate acestea domnul a folosit în mod netradiţional pîrghiile disponibile. În primul rînd pămîntul. Cumpărînd, rechiziţionînd moşiile (satele) boierilor, domnul a mărit domeniul domnesc şi, deci, posibilităţile de a influenţa, de a stimula, încuraja.

Pe atunci cel bogat era şi puternic. Ştefan al III-lea mărea posesiunile domneşti nu pentru a se îmbogăţi personal. Dînsul dăruia ‒ pentru merite! ‒ moşii (sate) reprezentanţilor micii boierimi şi chiar unor ţărani pentru «slujbă credincioasă», pentru fapte vitejeşti. Tot dintre aceştia îşi alegea dregătorii. Pe această cale în primii ani ai domniei sale Ştefan al III-lea a primenit aparatul central al statului, angajînd oameni de credinţă, viteji din păturile medii.

Între dregători domnul îi evidenţia pe pîrcălabi. Alegîndu-i din cei mai apropiaţi şi mai de nădejde oameni ai săi, Ştefan al III-lea i-a învestit pe pîrcălabi cu atribuţii militare, punînd sub comanda lor nu numai cetăţile, ci şi zonele din preajma acestora, avînd sarcina de a le apăra şi aproviziona. Pîrcălabii pe vremea lui Ştefan erau, cum am zice astăzi, guvernatori militari cu funcţii administrative. «Stau de strajă la hotare», în locurile şi direcţiile strategice pentru sistemul de apărare al Moldovei. Hrisoavele domneşti, letopiseţele moldo-slavone, cronicele în limba moldovenească ale lui Grigore Ureche, Miron Costin, opera istorică a lui Mihail Sadoveanu conţin pagini de glorie despre pîrcălabii de Chilia, Cetatea Albă, Hotin, Suceava.

«Cu mijloace mici făcînd fapte măreţe...»

Oştenii moldoveni, călăuziţi şi încurajaţi de Comandantul lor Suprem Ştefan al III-lea cel Mare, au încununat cu glorie răsunătoare Ţara Moldovei, obţinînd biruinţe strălucite în bătăliile din Ungrovlahia/Muntenia, de la Baia, Vaslui, Lipnic, Codrul Cozminului, ducîndu-li-se faima în întreaga Europă... Vestitul istoric rus N.Karamzin se minuna:

«În aceste timpuri (veacul XV) şi-a făcut apariţia o nouă ţară vestită în vecinătate cu Litvania... Este vorba de începuturile Ţării Moldovei, cîrmuite de voievozi, numele cărora aproape că nu ne sînt cunoscute pînă la Ştefan al III-lea, sau Ştefan cel Mare, care a cutezat să ridice sabia asupra înfiorătorului Mehmet al II-lea şi care, prin biruinţele sale răsunătoare, obţinute asupra numeroaselor oşti turceşti, şi-a scris numele său în istoria puţinilor Eroi: cu bărbăţie la primejdii, cu tărie la nenorociri, modest în clipele de noroc, socotind că-i de la Dumnezeu ‒ ocrotitorul virtuţilor, el a stîrnit mirarea domnitorilor şi popoarelor, cu mijloace mici făcînd fapte măreţe».

Desigur, limitarea prerogativelor marii boierimi, creşterea influenţei dregătorilor domniei şi, în cele din urmă, concentrarea puterii în mînile domnitorului n-au decurs în condiţii idilice. Ştefan al III-lea era bine informat că ucigaşul tatălui său Petru Aron, alungat din Moldova, pribegeşte în Polonia, adunînd oaste şi aţîţînd pe poloni să tăbărască asupra Moldovei. Domnitorul era conştient că printre marii boieri din anturajul său existau şi părtaşi ai lui Petru Aron, nemulţumiţi de reformele noi. Cu fermitatea care l-a caracterizat totdeauna Ştefan al III-lea a hotărît să stîrpească năzuinţa pretendentului la tron. Considerînd ocrotirea de către alte state a pretendentului un mare pericol pentru Moldova, domnitorul acţiona fără ezitare pentru a lichida această primejdie, de oriunde ar fi venit. În 1457,1458 moldovenii au pătruns în sudul Poloniei, unde se ştia că se află Petru Aron. În urma acestor intervenţii voievozii Malorosiei (Rusiei Mici), Podoliei se obligau să nu dea voie lui P.Aron să se apropie de hotarele Moldovei.

Aflînd că voievodul Sebastian de Rozgony (Transilvania) îl adăposteşte pe P.Aron, domnul Moldovei atacă (1.06.1461) posesiunile voievodului ungur. În sfîrşit, Ştefan al III-lea reuşeşte să-l atragă în capcană pe P.Aron şi porunceşte să-i taie capul.

Dar, asmuţaţi de boieri sau de statele vecine, pretendenţi la tronul Moldovei erau mai mulţi. Orice pretenţie de oriunde ar fi venit, Ştefan al III-lea o curma cu cruzime. În 1485 (16 noiembrie) Ştefan al III-lea înfrînge la Catlabuga armata turcă invadatoare, care, ajutată de valahi (munteni), aducea la tronul Moldovei pe pretendentul Hronoda. Un an mai tîrziu (1486) oastea turcă sprijinită de armata valahă (munteană) iarăşi năvăleşte asupra Moldovei, urmînd să-l alunge pe Ştefan cel Mare şi să-l pună pe tronul Moldovei pe acelaşi Hronoda.

Cu o deosebită asprime pedepsea domnitorul pe cei care subminau puterea lui şi a ţării. La 16.01.1471 la porunca lui au fost executaţi marii boieri Isaia vornicul, Negrilă ceaşnicul şi Alexa stolnicul, care unelteau împotriva domnului şi a statului. Antipatia faţă de domnitor mai mulţi boieri, mari şi mici, şi-au divulgat-o în 1467: unii trădînd pe cîmpul de luptă (Bătălia de la Baia), alţii rocoşindu-se deschis în sud-vestul ţării. După biruinţa de la Baia, «Ştefan a executat pentru trădare sau împlinire necorespunzătoare a sarcinii militare 20 de mari boieri care au fost decapitaţi şi 40 de boieri mici care au fost traşi în ţeapă» (Ş.Papacostea).

Chiar la capătul vieţii sale domnitorul nu permitea boierilor să încerce să revizuiască hotărîrile luate de el personal. La început de iunie 1504 Ştefan III cel Mare numeşte succesor la tronul Moldovei pe Bogdan, feciorul său mezin. Unii boieri s-au opus acestei decizii. La porunca lui Ştefan au fost tăiaţi. Vremurile erau crude. Moldova era ameninţată în permanenţă. Pentru a-şi păstra neatîrnarea, trebuia să fie consolidată în permanenţă puterea centralizată a domniei.

În perioada acestei domnii apar în documente medelnicerul ‒ avea grijă de toaleta de dimineaţă a domnitorului, pitarul ‒ avea grijă de pregătirea pînii pentru curtea domnească, armaşul ‒ răspundea de aplicarea pedepselor hotărîte de domnie. S-a precizat structura ierarhică, funcţiile dregătorilor, realitate ce-şi găseşte oglindire în actele emise de Cancelaria domnească şi semnate de Ştefan III cel Mare.

    Nu sunt comentarii

Conectați-vă pentru a scrie

×