Însemnătatea internaţională a Moldovei
22.12.2020
0
468
Însemnătatea internaţională a Moldovei

Din actele de cancelarie şi din scrieri reiese tendinţa de a sublinia rolul şi însemnătatea internaţională a Moldovei în ce priveşte raporturile cu celelalte state. Conştiinţa rolului şi locului istoric ocupat este o stare de spirit de netăgăduit, pe care diferitele monumente de cultură scrisă o scot la iveală în chip nemijlocit. Din diferite acte, ca cel din 20 iunie 1475, cuprinzînd instrucţiuni adresate soliei trimise în Ungaria sau cel din 1481, adresat regelui Poloniei, sau cel din 1498, privind negocierile cu marele cneaz al Moscovei şi marele cneaz al Lituaniei, reiese că diplomaţia moldavă, sub conducerea domnului, desfăşura o activitate însufleţită de conştiinţa propriei forţe şi de ideea politică că Moldova avea un cuvînt de spus în problemele din această parte a Europei.

Într-un act din 1499, adresat lui Alexandru, marele cneaz al Lituaniei, se subliniază rolul de arbitru al domnului moldovan în diferendul dintre Lituania şi Moscova. Pomelnicul mănăstirii Bistriţa pune de asemenea în lumină raporturile internaţionale ale Moldovei cu familiile domnitoare de la Moscova şi de la Kiev. Această idee a însemnătăţii internaţionale a Moldovei capătă cîteodată şi un caracter moral-politic; cancelaria moldovenească atunci cînd este vorba de războaie cu ţările creştine, susţine ideea politică a războiului drept, pe care Moldova nu l-a putut evita, fie pentru că a fost păgubită, fie pentru că a fost atacată; o astfel de idee stă la baza întregii orientări politice a scrisorii pe care domnul o trimite la 1 ianuarie 1468 regelui polon, şi în care apără dreptul Moldovei la ripostă militară faţă de agresiunea maghiară; iar în convorbirea din 1503 cu solul polonez Firley, războiul din 1497 este considerat ca «Război drept» (bellum justum inceputum ab domino meo cum rege Albricht et polonis...).

Aceeaşi idee o întîlnim şi în Letopiseţul anonim al Moldovei, cînd se referă la un fel de sancţiune divină împotriva duşmanilor Moldovei în legătură cu luptele de la Rîmnic şi de la Baia. Tot de ideea caracterului just al războaielor moldoveneşti se leagă punctul de vedere strict moldovan în raporturile cu Polonia, cu Ungaria, cu Lituania şi cu Valahia, care în orice caz nu pot să aibă dreptate împotriva Moldovei – exprimat în cronici mai ales.

În concepţia politică despre însemnătatea internaţională a Moldovei un loc important îl ocupă ideile legate de problema pericolului turcesc şi a apărării ţării în faţa cotropirii otomane. Trebuie spus în această privinţă că actele şi scrierile nu exprimă pur şi simplu o reacţie spontană faţă de o mare primejdie, ci oglindesc un efort de gîndire asupra situaţiei istorice create şi care se manifestă printr-o întreaga gamă de idei.

Pentru monumentele culturii scrise moldoveneşti din epoca lui Ştefan cel Mare pericolul otoman vine din partea unei lumi străine de lumea creştină, lumea islamică; niciodată actele şi scrierile nu vorbesc simplu de «turci» sau «tătari», ci însoţesc aceste denumiri de epitete care pun în lumină cruzimea şi fărădelegile oştilor turco-tătare... În scrisoarea din 29 noiembrie 1474, către papa Sixtus al IV-lea, considerat drept căpetenie a lumii creştine, ameninţată moral de lumea pe care o reprezintă «osman şi puterea lui groaznică», iar în scrisoarea circulară din 25 ianuarie 1475 sultanul otoman e considerat că «de multă vreme a fost şi este nimicitorul creştinităţii»; chiar şi într-o inscripţie ca cea din 1496 de la Războieni nu se vorbeşte despre Imperiul otoman pur şi simplu, ci se spune «s-a ridicat puternicul Mehmet, împărat turcesc, cu toate puterile răsăritului».

În diferite locuri se subliniază caracterul agresiunii otomane, forţa acesteia de distrugere, nimicire a valorilor create de munca omului, se degajă din diferite pasaje o atmosferă de durere şi mîhnire atunci cînd se descriu jafurile, prădăciunile, incendiile ce însoţeau drumul armatelor otomane, ca de pildă versiunea a doua a cronicii putnene cînd spune «şi au biruit atunci blestemaţii turci şi a căzut toată oastea lui Ştefan voievod. Şi apoi au prădat toată ţara şi au venit la Suceava şi au ars tîrgul».

Ca o completare la aceasta este ideea glorificării luptei antiotomane, a sublinierii izbînzilor obţinute de Moldova în războaiele cu turcii şi a păstrării, ca o consecinţă, a independenţei. Cu mîndrie Letopiseţul anonim al Moldovei arată că în lupta de la Podul înalt «le-a dat Dumnezeu pe acele limbi necredincioase în ascuţitul săbiei, şi au căzut atunci mulţime mare fără număr şi au fost prinşi vii mulţi fără număr care de asemenea au fost tăiaţi...»; aceeaşi cronică arată că în lupta de la Rîmnic muntenii, aliaţii turcilor «au fost ucişi foarte mulţi, mulţime mare fără număr şi toate steagurile lor au fost luate şi nici unul n-a scăpat». Aceeaşi idee a glorificării luptei antiotomane o întîlnim în scrisoarea circulară din 25 ianuarie 1475 şi într-un anume fel în Pomelnicul mănăstirii Bistriţa.

În monumentele de cultură scrisă stăruie ideea rolului istoric special pe care îl are Moldova în organizarea apărării lumii creştine, rol de «poartă a creştinităţii», pe care turcii încearcă mereu s-o cucerească (havere questa porta della chiristianita, la quale a nel nostro regno, della qual cosa idio la guarda), iar la 8 mai 1477 în scrisoarea către senatul Veneţiei ideea aceasta este dezvoltată pe larg. Ideea continuă să fie dominantă şi la sfîrşitul domniei, căci în întrevederea din 1503 cu Firley i se spune acestuia că Moldova e «scut şi ocrotire» împotriva turcilor. Şi în cronica numită «moldo-germană», acolo unde se arată că armata moldovenească a zdrobit pe turci în 1499, cînd s-au întors de la o expediţie de pradă în Polonia, se pune în acest fel în lumină rolul sus-amintit al Moldovei.

    Nu sunt comentarii

Conectați-vă pentru a scrie

×