NUMELE MOLDOVA. CELE MAI VECHI MĂRTURII
26.12.2020
0
1365
NUMELE MOLDOVA. CELE MAI VECHI MĂRTURII

Anumiţi, nu puţini, autori din vecini afirmă şi repetă cu încăpăţinare că numele etnic moldoveni, numele Moldova ori lipsesc în veacul XIV, ori sînt atestate sporadic şi tîrziu. În ultimul studiu (apărut în 2014) К истории молдавского самосознания se afirmă: «Mărturii neîndoielnice despre Ţara Moldovei şi, în genere, despre moldoveni mai devreme (decît cele din actele Ungariei din 20.03.1360, din 2.02.1365) deocamdată nu au fost descoperite». Alte mărturii despre Ţara Moldovei şi despre moldoveni (din acea epocă), fixate în alte surse, autorul le socoate «ipotetice».

Ştirile suplimentare, dezvăluirile şi comentariile din ultima vreme ale diferiţilor autori varsă limină nouă, uneori surprinzătoare, asupra vechimei numelui Moldova, asupra problemei provenirii şi existenţei multiseculare a etnonimului moldoveni.

Asupra acestei chestiuni – originea şi vechimea numelui Moldova – s-au «formulat numeroase presupuneri, nici una însă nu este general recunoscută», – se afirmă în capitolul К вопросу о молдавском самосознании. Dacă vom lua în consideraţie că această problematică este excedentar politizată, este puţin probabil ca ea să fie general acceptată într-un viitor apropiat. Pe de altă parte, şi aşa-zisa «teorie animalistă» – a provenirii hidronimului/toponimului Moldova < Molda, căţeluşa «iubită» a voievodului Dragoş, nu mai este luată în serios, vorba fiind de o plăsmuire populară, fără suport real istoric. Desigur, nu este cazul «să se caute (rădăcinile numelui Moldova) în limbile răsăritene», undeva în Asia Centrală, notează cu o uşoară ironie autorul capitolului К истории молдавского самосознания...

Cum a demonstrat pe bază de documente de netăgăduit istoricul Eugeniu Pascari, Moldova «teritoriu hotărnicit, provincie» se documentează din 1086, într-un act oficial al lui Wratislav, regele Boemiei. Place aceasta cuiva sau nu, dar este vorba de o realitate istorico-geografică confirmată de un act oficial din veacul XI şi de o hartă din 1680 (Е.Паскарь. Неизвестная Молдавия, 2014. С. 184 – 185).

Considerăm necesar încă o dată să subliniem: noi nu afirmăm că numele voievodatului Moldova, ce s-a constituit în bazinurile rîurilor Suceava – Moldova – Bistriţa la hotarul secolelor XIII – XIV, că numele ţării/statului Moldova din veacul XIV ar proveni de la provincia boemiană/cehă «Moldauia prouincia».

Dacă am urmări însă, cugetînd calm, cu îngăduinţă şi bunăvoinţă, şirul aproape neîntrerupt de hidronime, toponime (urbonime, oiconime) cu radicalul Mold-, Mulde- din Saxonia – Boemia – Slovacia pînă la Fundul Moldovei, Cîmpulung Moldovenesc, Civitas Moldauie, Moldova (rîu), Moldoviţa (localitate) din văile nord-răsăritene ale Carpaţilor pînă la Moldovanul, cel mai înalt vîrf al Carpaţilor de Sud, pînă la Moldova Veche, Moldova Nouă pe Dunăre, pînă la Moldova în Serbia, este cu neputinţă să nu se observe legătura dintre Moldauia «teritoriu hotărnicit, provincie în Boemia» şi Moldova «teritoriu hotărnicit de Carpaţii Răsăriteni, Marea Neagră şi Nistru» ‒ ţară, stat.

Avem, astfel, toate temeiurile să subliniem: numele Moldova «teritoriu cu hotare stabilite» se documentează din 1806.

Moldovlahia «ţară» se menţionează din 1241!

Următoarea, în plan cronologic, mai cunoscută, ştire documentară despre Moldova este din 1241.

În studiul Dragoş şi Bogdan fundatorii principatului moldovenesc (1884) D.Onciul se referă şi la situaţia etnopolitică «după întemeierea Ţaratului vlaho-bulgar al Asăneştilor (1186). Istoricul scrie: «Încît priveşte Moldova, fie de ajuns a observa că în luptele Asăneştilor cu bizantinii aflăm mai totdeauna vlahi/volohi («romîni» scrie D.Onciul) din această parte a Dunării. Asăneştii sînt ţari ai «Bulgariei şi Vlahiei», iar ţarul Caliman Asan (1241 ‒ 1245) poartă în titulatura sa şi numele de domnitor al Moldovlahiei». D.Onciul subliniază: «Nu avem nici un temei a ne îndoi despre autencitatea acestei din urmă ştiri, unde aflăm pentru prima oară numele Moldovei, după ce şi o cronică rusească din secolul XIII ne spune că Hotinul de pe Nistru este oraş bulgar şi voloh («romîn» scrie D.Onciul): «на Днестре Хотень а то болгарский и волосский городок» (D.Onciul).

Într-o altă lucrare ‒ Din istoria Bucovinei (1887) D.Onciul insistă: «Numele Moldova ca ţără apare sub forma Moldovlahia într-un document al ţarului vlaho-bulgar Ioan Căliman Asan, 1241 – 1245».

În literatura istorică despre gramota ţarului vlaho-bulgar Ioan Caliman Asan, în care acesta se intitulează şi «царь самодержец Молдовлахия» a scris istoricul bulgar Vasil Aprilov în culegerea Болгарские грамоты, собранные, переведённые на русский язык» (Одесса, 1845). Dar mesajul şi datarea acestui act istoric au fost puse la îndoială de I.Bogdan.

În legătură cu această controversă, socotim necesar să precizăm, că realităţile bulgare de la nord de Dunăre, inclusiv din zona intracarpatică şi de la est de Carpaţi, în primele veacuri ale mileniului al doilea sînt menţionate şi în alte surse. În studiul Romînii în Dacia traiană pînă la întemeierea principatelor. Chestiunea romînă (1902) D.Onciul constată: «Ducatul transilvănean în «ţara vlahilor» (începutul secolului XIII) este numit în cronicile ungureşti ca «ducat al bulgarilor», iar despre «ţara vlahilor» se zice într-un document din 1231, că mai înainte ea fusese «ţara bulgarilor»... Ducatul bulgar din partea sud-estică a Transilvaniei... era un voievodat dependent de Ţaratul bulgar... Stăpînirea bulgarilor la nord de Dunăre fiind un fel de suzeranitate asupra unor teritorii cu organizaţie naţională proprie» (D.Onciul).

Prima istorie scrisă a Moldovei, Letopiseţul moldo-slavon (1359 – 1507), consemnează: «În anul 6994 (1486) luna martie 6, luni, a fost război cu Hroet, la Bulgari, pe Siret...».

«Menţionarea Hotinului pe Nistru (pomenit şi el printre «oraşele ruse» din Воскресенская летопись) ca oraş «bulgaro-vlah» pare a sugera epoca Ţaratului vlaho-bulgar al Asăneştilor (1185 – 1257)» (D.Onciul).

În documentele lui Ştefan al III-lea cel Mare (1457 – 1504) se menţionează: «... unde a fost satul bulgăresc».

Cele mai vechi şi numeroase cuvinte de origine slavă în limba moldovenească sînt împrumutate de la slavii de sud: bulgari, sîrbi...

Fără îndoială, Ioan Bogdan este o autoritate în domeniul cercetării relaţiilor moldo-slavone. Se ştie însă că din considerente extraştiinţifice istoriografia romînească nu suportă nici măcar o aluzie la existenţa Ţaratului bulgar la nord de Dunăre. Atare emoţii cu iz politic sînt cu totul neputincioase pentru a îngrădi aplicarea probelor directe sau indirecte.

Dimitrie Onciul scria în 1884: «Nu voim a susţine că Moldova aparţinea Ţaratului vlaho-bulgar ca o parte integrantă a acestuia; în orice caz însă ea se afla în oarecare dependenţă de acest ţarat» (D.Onciul). În orice caz fixarea numelui Moldovlahia «ţară» în gramota ţarului vlaho-bulgar Ioan Caliman Asan din 1241 are o oarecare motivaţie.

Recunoaştem, că nu vedem cum am putea lămuri de ce publicarea de către istoricul bulgar V.Aprilov a gramotei ţarului vlaho-bulgar Ioan Caliman Asan, în care se menţionează Moldovlahia «ţară» la 1241, comentariile repetate ale lui B.P.Haşdeu din 1875, 1883, notele lui I.-L.Pič asupra acestui act la 1880; constatările şi părerile lui D.Onciul, formulate în 1884, 1887, 1896 1902, sînt mai puţin valoroase decît îndoielile lui I.Bogdan?

Pînă la prezentarea unor contraargumente de netăgăduit, afirmaţia academicianului D.Onciul:

«Numele Moldova «ţară» apare sub forma Moldovlahia chiar într-un document al ţarului vlaho-bulgar Ioan Caliman Asan (1241 – 1245)» rămîne în vigoare.

Alexandru Moldaovici, moldovan din Civitas Moldaviae la 1334

În capitolul de acum citat К истории молдавского самосознания citim: «Denumirea oraşului Moldavia (Civitas Moldaviae) pentru anii 1334 – 1335, răspîndit şi în culegerile informativ – cronologice, a fost folosită pentru localitatea Baia, vechea capitală a Moldovei», apoi se afirmă: «Aceasta nu este decît o presupunere». În lumina unor noi mărturii şi generalizări din alte izvoare această afirmaţie impune anumite precizări.

Termenul Moldova în forma Moldaluie este menţionat în jumătatea a doua a veacului XIV în registrul bisericilor ordinului minoriţilor, alături de «... Cereth... Cotcham, Licostoni, Albi Castri» (Provinciale..., 1892). Fără îndoială, aceste localităţi – oraşe (Siret, Baia (Moldaluie), Hotin şi Licostomo) existau cel puţin la începutul secolului XIV.

D.Onciul nu se îndoia de existenţa Civitas Moldaviae/Civitas Moldaviensis în prima jumătate a veacului XIV, dar socotea că denumirea se referea la oraşul Roman (D.Onciul).

«Legenda în limba latină a pecetei – «Civitas Moldaviensis», făcute după 1334, mărturiseşte că oraşul Baia, existent pînă la întemeierea voievodatului Moldova, fusese cîndva capitală a Ţării Moldovei» (Л.Полевой).

Pe baza acestei legende în limba latină N.Iorga adîncea pînă către începutul secolului XIV viaţa orăşenească a acestei localităţi, legînd-o de începutul colonizării de către sasi (saxoni) a zonelor premontane răsăritene ale Carpaţilor. Procesul se adevereşte şi de date descoperite mai tîrziu.

«De-abia săpăturile arheologice metodice din ultimul sfert de secol (XX) au furnizat date precise în legătură cu geneza aşezării urbane de la Baia, care, în actualul stadiu al cercetărilor, nu poate să fie coborîtă înainte de prima jumătate a veacului al XIV-lea, chiar dacă unele urme de locuire depistate sînt mai vechi» (V.Spinei).

Dovezile, concluziile reproduse adeveresc existenţa Civitas Moldaviae, Civitas Moldaviensis către 1334, în tot cazul – pînă la 1359 cînd începutu-s-a Ţara Moldovei.

Prin urmare, existenţa Civitas Moldaviae la 1334 nu este «o presupunere»!

Existenţa oraşului Civitas Moldaviae/Civitas Moldaviensis, cunoscut şi cu denumirea Stadt Mulde/Stadt Molde este dovedită şi de alte mărturii scrise. În gramota în limba latină, semnată la Lvov în 1334 de Gheorghe, cneaz şi domn al Rusiei (Galiţiene), către marele gerzog de Braunschweig, printre martori este arătat, ca persoană de încredere, şi Alexandru Moldaowici – din Moldova sau din Civitas Moldaviae (Н.Карамзин). «Menţionarea în 1334 a lui Alexandro Moldaowicz într-un act din Lemberg (Lvov) dovedeşte că localitatea de unde era originar – Molda/Mulde, identică, desigur, cu Baia – dobîndise o anumită importanţă, de vreme ce de la numele ei fusese derivat un apelativ cu atribuţii politice de seamă» (V.Spinei).

Aşadar, denumirile Moldova, Moldovlahia, Moldauie (Moldaluie), Moldaviae; derivatele moldaviensis, moldaovici sînt cunoscute şi larg răspîndite de acum în prima jumătate a veacului XIV, pînă la 1359, cînd, cu voia lui Dumnezeu, începutu-s-a Ţara Moldovei.

«Avînd girul unor reputaţi istorici: Gr.Conduratu, I.Bogdan, D.Onciul, I.Nistor, C.C.Giurescu, D.C.Giurescu, Al.Filipaşcu, L.Makkai, I.Moga, G.I.Brătianu, Şt.Ştefănescu, N.Iorga, P.Panaitescu, R.Popa, Şt.Pascu, S.Columbeanu, N.Grigoraş...; P.Parasca, N.Mohov, A.Lazarev, V.Zelenciuc, P.Sovetov, V.Grosul..., părerea că scuturarea dominaţiei ungare asupra Moldovei prin izbînda lui Bogdan s-ar fi petrecut în anul 1359 a dobîndit o recunoaştere cvasiunanimă, oficializată prin adoptarea sa în manuale şcolare, cursuri universitare şi lucrări de popularizare tipărite în Romînia şi chiar şi în alte ţări ale lumii».

Молдавский народ. Populus moldavicus. Gens moldauica.

Moldava gente. La nation moldave

Populaţia Moldovei încă din veacul XIV s-a conştientizat şi a fost recunoscută ca societate organizată administrativ-politic. De acum în 1395 Ştefan I, domnitorul Moldovei, depunea regelui polon gramota de vasalitate nu numai în numele său şi al boierilor moldoveni («бояр молдавских»), dar şi în numele «поспольства (= народа) всей Земли Молдавской».

Demnitarul polon Jan Tarnowskii într-o scrisoare din 1540 către gerzogul Prusiei constata existenţa «moldavicae gentis» (neamul moldovenilor).

Într-o lucrare tipărită în 1534 umanistul elveţian J.Vadianus scrie despre «gentes moldaviam vocant» (poporul, neamul care se numeşte moldoveni) (A.Armbruster. Romanitatea..., 1993. P. 89).

Dimitrie Cantemir afirmă în Descrierea Moldovei (1716), că «oraşele şi satele (sudul Moldovei) pleni sunt moldava gente» (= neamul moldovenilor). Iar în lucrarea sa neterminată, neredactată Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor (1717) în repetate rînduri scrie despre «neamul moldovenilor», despre «norodul nostru moldovenesc».

Diplomatul francez Peyssonel într-o lucrare a sa, apărută la Paris în 1765, constată: «la nation moldave»... În 1771 revista Academiei rosiene Исторический месяцеслов publică articolul lui I.Fişer О происхождении молдавцев, об их языке, знатнейших приключениях, вере, нравах и поведении...

Mai tîrziu despre strădaniile «Нацией Молдовей тоатэ» scria la 1824 poetul moldovan Alexandru Hrisoverghi în poema Tragedia Moldovei.

Cărţi străine consacrate Moldovei şi moldovenilor. Sec. XV – XVI

Numeroasele, cu neputinţă de tăgăduit, dovezi scrise despre existenţa în istorie, cel puţin din secolul XIII, a etnonimului moldoveni, semnificînd geneza/zămislirea comunităţii etnice moldoveneşti, statornicirea numelui Moldova, «teritoriu hotărnicit», sînt confirmate definitiv de noi şi principiale mărturii ‒ tipărite.

Cercetările istorico-etnologice din ultima vreme ne demonstrează că realităţile etnice, politico-geografice moldoveni, Moldova «ţară» printre primele în Europa au fost cercetate în lucrări tipărite. De acum la 1488 situaţia politico-geografică a moldovenilor (moldavanae, moldavanos, moldavos), relaţiile lor cu ungurii au fost examinate în una din primele cărţi tipărite în Europa: Iohannis Thurocius. Chronicae Hungarorum. Brun (Brno), 1488.

Despre Moldova şi moldoveni de acum în secolul XVI s-a scris şi s-a tipărit, poate prima în Europa, monografie istorico-etnologică: Georg Reihersdorff. Chorographia Moldaviae (Descrierea Moldovei). Possonia (Bratislava), 1541.

Persoană de o largă cultură, diplomatul G.Reihersdorff a vizitat Moldova de cîteva ori (1526, 1535) cu misiuni diplomatice. În 1540, la porunca împăratului Imperiului Roman Ferdinand I (1503 ‒ 1564), în mod special, a cercetat în lung şi în lat Ţara Moldovei.

Spre deosebire de alţi autori care au scris şi ne-au lăsat anumite ştiri fragmentare despre Moldova şi moldoveni, G.Reihersdorff nu se avîntă în desişuri istorice în căutarea rădăcinilor etnosului moldovenesc. Dînsul scrie despre ceea ce a văzut şi s-a convins. «Am avut ocazia să cercetez Moldova cu ochii proprii... Pămînturile Moldovei (Moldauie terre, Regno Moldauie, Regio Moldauie), munţii, rîurile, pădurile, satele, cetăţile ei şi oraşele le-am cercetat amănunţit şi cu atenţie».

Cercetătorul s-a convins că Ţara Moldovei (Terra Moldaviae) «este bine întărită şi într-adevăr are din belşug toate bogăţiile cu putinţă... În Ţara Moldovei (Terra Moldaviae) nu este lipsă de nimic ce poate fi de folos pentru trebuinţele omeneşti...»

În capitolul De ritibus et moribus Moldaviae gentis (Despre moravurile şi obiceiurile neamului Moldovei) G.Reihersdorff scrie: «Norodul moldovenesc (Populus Moldauicus) potrivit obiceiurilor şi moravurilor strămoşilor, poartă cam aceleaşi haine, se folosesc de arme asemănătoare... Norodul moldovenesc (gens Moldauica) este nestăpînit, pentru bătălii şi războaie este bine înarmat... Trăiesc acolo (in Regno Moldaviae) diferite neamuri: ruteni, sarmaţi (poloni), sîrbi, armeni, bulgari, tătari, saşi... Toţi sînt supuşi ai voievodului Imperiului Moldovei (Imperio Moldauie wayuode)... Ei locuiesc între moldoveni (moldauos)... »

Unele observaţii şi generalizări, consemnate de G.Reihersdorff în 1540, uimesc prin actualitatea lor. Parcă ar fi notate astăzi! Convins că Terra Moldaviae «merită multă laudă şi este demnă de a fi menţionată deosebit», comentatorul nu ascunde că:

‒ «acest neam s-a obişnuit, din sete de putere şi în nădejdea de a o obţine în viitor, să pună la cale uciderea unuia sau altuia, să uneltească împotriva altora. Din această pricină se duce, mai ales între fraţi, o nimicitoare luptă pentru a pune mîna pe putere...»;

‒ «consideră necesar să arate că nici într-un caz Moldova nu trebuie dispreţuită»;

‒ «acest pămînt cu adevărat îmbelşugat cu multe lucruri... trebuie apărat cu toate puterile şi toate mijloacele posibile; căci prea des sînt învăluite de flăcări oraşele vecinilor noştri sau, mai bine zis, pereţii noştri proprii».

La sfîrşitul cărţii «despre Ţara Moldovei (Terra Moldaviae)» G.Reihersdorff exprimă nădejdea, că ea îi «va aminti Alteţei Voastre (lui Ferdinand I), precum şi altor domnitori, despre primejdia care îi ameninţă pe creştini, dacă vom lăsa de pierzanie Ţara Moldovei (Terra Moldaviae)».

Mai pe larg şi amănunţit despre însemnările şi cugetările diplomatului G.Reihersdorff privind Moldova la mijlocul secolului XVI se poate afla din lucrarea lui cuprinsă în monografia lui Eugeniu Pascari Неизвестная Молдавия, editată în 2014.

Altă carte despre Moldova şi despre moldoveni a fost tipărită în Germania în 1578. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea istoricul polon Leonhardt Goreţkii a elaborat în limba latină o istorie a Poloniei în 20 de volume, manuscrisul căreia a fost pierdut. S-a păstrat numai o parte a acestei lucrări, care a fost tipărită la Francfurt: Leonhardus Gorecius. Descriptio belli Iuonie voinvode Valahie. Francfurt, 1578. Lucrarea a fost editată în limba rusă: Описание войны Ивоня воеводы Валахии. Киев, 1890. În paginile ei sînt descrise/comentate luptele lui Ion vodă cel Cumplit, domnitorul Moldovei, pentru izbăvirea ţării de jugul turcesc.

Valoarea acestei cărţi, în primul rînd, constă în faptul, că ea confirmă răspîndirea largă în Europa a realităţilor etnice, politico-geografice moldoveni, Moldova. În al doilea rînd, aceasta e unica lucrare despre istoria Moldovei, scrisă nemijlocit după desfăşurarea evenimentelor. Bătăliile lui Ion vodă cel Cumplit cu turcii au avut loc în 1574, iar cartea lui Leonhardus Gorecius a fost editată în 1578. În al treilea rînd, cartea comentată reflectă situaţia, oricum aparte, în cultura scrisă a Poloniei: în textele latine Ţara Moldovei, Moldova figurează ca «Valahia», mai rar ‒ «Moldavia», ceea ce pînă astăzi induce în eroare pe istoricii superficiali... În textele în limba polonă ţara est-carpatică figurează cu titlul «Moldavia», dar şi «Волощина», «Wolosza»...

În al patrulea rînd... Enumerarea şi caracterizarea succintă a cărţilor străine, tipărite în secolele XV ‒ XVI, despre Moldova şi moldoveni ne provoacă întrebările fireşti: cine? cînd? şi unde? a publicat în Europa în veacurile XV ‒ XVI măcar un rînd despre careva basarabi/ungrovlahi/munteni; despre o careva ţară a basarabilor/Ungrovlahie/ Muntenie, ca să nu mai pomenim de «rumîni» şi careva «rumunie»...

... În 1834 tot la Francfurt, în Germania, a fost tipărită cea mai binevoitoare, cea mai sinceră, cea mai respectuoasă carte străină despre moldoveni şi despre Moldova. Este vorba despre cartea Bessarabien. Bemerkungen bei Gelegenheit.., scrisă de un vraci neamţ I.Zucker care a practicat cîţiva ani în Moldova de Est («Basarabia»), şi publicată în 1834 la Francfurt.

Cum scria N.Iorga, «Zucker a fost un bun observator, cu o atitudine echilibrată şi binevoitoare, un străin nepărtinitor, fără înfumurare faţă de noi. Fiind un medic milostiv, inteligent, dînsul în capitolele Moldovenii şi Limba moldovenească a ştiut a găsi legături şi a trage concluzii. A reuşit să-i cunoască bine pe moldovenii Basarabiei...»

«... ÎNCEPUTU-S-A ŢARA MOLDOVEI, 1359»

Primii voievozi

Forma de organizare a vieţii sociale, economice şi militare a moldovenilor din ajunul «discălecării» era obştea sătească. Mai multe obşti cu timpul se uneau formînd asociaţii, cuprinzînd teritorii întinse. Către mijlocul veacului XIV în zonele de la răsărit de Carpaţi, procesul de formare a unor asociaţii de obşti săteşti – cnezate, voievodate era în plină desfăşurare.

Căpeteniile acestor cnezate (voievodate) aveau atribuţii administrative, judecătoreşti, dar şi militare. Nu în zadar se numeau voievozi. Cu timpul ei îşi asumau o parte din bunurile obşteşti, îşi lărgeau terenul cultivat, pe care-l apărau, formînd cete din membrii obştii. Astfel judele (cnezul) de ieri devine voievod cu atribuţii administrative şi militare, stăpîn al voievodatului şi membrilor lui.

Stăpînul unui astfel de voievodat din nord-vestul regiunii pruto-carpatice era voievodul Dragoş, venit aici din Maramureş. Asupra acestei zone a Moldovei precum şi asupra celei din sud-vestul ei, ce cuprindea «episcopia Milcoviei», îşi exercita autoritatea regatul ungar. Avînd în vedere aceasta, am putea susţine supoziţia că vodă Dragoş, voloh din Maramureş, stabilit cu ai săi în regiunea dintre Carpaţi şi Siret «se înfăţişează, totuşi, ca un oştean al Ungariei» (C.Mihăescu-Gruiu).

La anul stabilirii lui Dragoş şi a drujinei sale la răsărit de Carpaţi (1352) în aceste regiuni era răspîndit cîntecul Mioriţei – despre soarta haină a unui moldovan pizmuit de viclenii ciobani vrîncean şi ungurean. Exista oraşul Moldavia (Civitas Moldaviae), de unde tîrgoveţul Alexandru Moldaovici (la 1334) ducea mărfuri de vînzare la Lvov (în Polonia). Prin regiunea, unde s-a statornicit vodă Dragoş cu ai săi, curgea un rîu cu apă rece şi cristalină – Moldova. În apropierea izvorului acestui rîu s-a întemeiat localitatea Fundul Moldovei. Nu departe se află tîrgul Cîmpulung Moldovenesc... Trăitorii vechi de pe aceste meleaguri, urmaşi ai dacilor liberi împreună cu volohii, veniţi din Maramureş, conlocuind cu alte neamuri venite din Rusia de Sud-Vest au încercat să lămurească: de unde, din care pricină au apărut aceste frumoase cuvinte – moldoveni, Moldova? Astfel a apărut prima istorie a Moldovei – cea legendară. Legenda însă «se împleteşte cu istoria»:

Cronicile moldoveneşti (moldo-slavone) la o sută de ani de la «descălecarea» lui vodă Dragoş (o perioadă istorică prea scurtă pentru a admite că tradiţia populară ar fi putut denatura esenţial fondul real al aşezării Ţării Moldovei) ne povestesc: ... «Acesta este letopiseţul de cînd cu voia lui Dumnezeu începutu-s-a Ţara Moldovei... În anul 6867 de la facerea lumii (1359) a venit Dragoş voievod din Ţara Ungurească, de la Maramureş, la vînat după un zimbru (bour) şi a domnit doi ani». În alte letopiseţe moldo-slavone, bunăoară, în cel moldo-polon, tradiţia populară despre venirea lui Dragoş cu tovarăşii săi în Moldova este relatată mai desfăşurat. «În anul de la facerea lumii 6867, iar de la naşterea lui Hristos 1359... Cu voia lui Dumnezeu întîiul voievod Dragoş a venit ca vînător din Ţara Ungurească, de la locul şi apa Maramureş, pe urmele unui zimbru, ce l-au ucis la apa Moldovei şi s-a aşezat acolo cu boierii săi şi i-au plăcut ţara şi au rămas într-însa şi a descălecat-o cu moldovenii din Ţara Ungurească şi le-a fost domn 2 ani».

Fragmentul «moldovenesc» cuprins în Letopiseţul de la Voskresensk (Cronica moldo-rusă) conţine detalii semnificative. Să urmărim... În părţile Maramureşului era un bărbat viteaz şi înţelept cu numele Dragoş. S-a dus el cu tovarăşii săi la vînătoare. S-au luat pe urmele unui zimbru (bour) şi, trecînd munţi înalţi, plaiuri, îl vînează la marginea unei ape. Lui Dragoş şi cetei sale le-au plăcut acele locuri desfătătoare, cu rîuri şi fîntîni, pustii de la marginea staniştelor tătăreşti... Şi le-a venit de la Dumnezeu gînd ca împreună să se aşeze cu traiul... Cu voia lui Vladislav craiul unguresc, pornesc din Maramureş cu ceata, cu soţiile şi copiii lor şi se aşează cu traiul pe locul unde Dragoş a ucis zimbrul. Aşa începutu-s-a Ţara Moldovei, iar primul ei domn a fost chiar Dragoş... Dragoş s-a aşezat la început la apa Moldovei, pe urmă a aşezat locul Baia (Civitas Moldaviae), apoi a aşezat alte locuri pe rîuri şi la izvoare, şi-a făcut pecete voievodală cu cap de zimbru şi a domnit doi ani...

Letopiseţul Moldovenesc – prima sinteză de istorie a Moldovei «scrisă în limba noastră moldovenească» (începutul sec.XVII), «folosind cronicile slave (moldo-slavone) ale Moldovei într-o compilaţie mai completă şi mai dezvoltată», acordă atenţie unor aşa probleme cardinale, cum ar fi obîrşia moldovenilor, aşezarea slavilor pe meleagurile noastre, «descălecarea» legendară a Moldovei» (E.Russev).

Simion Dascălul, interpolatorul cronicii lui Gr.Ureche, reproduce din Letopiseţul Moldovenesc al lui Eustratie Logofătul: «Scrie la Letopiseţul cela Moldovenesc, la predoslovie, de zice că deaca au ucis acei vînători acel buor, întorcîndu-se înapoi, văzînd locuri desfătate, au luat pe cîmpuri într-o parte şi au nimerit la locul înde este acum tîrgul Sucevei ... Au pogorît la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pe acelaşi loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrîn de prisăcăria stupii, de seminţie au fost rus şi l-au chemat Eţco. Pre carele deaca l-au întrebat vînătorii, ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este rus den Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpîni ascultă? Eţco au zis: este loc pustiiu şi fără stăpîn (...) şi se tinde locul în jios, pîn-n Dunăre, iar în sus pîn-n Nistru, de se hotărăşte cu Ţara Leşască şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegînd vînătorii acest cuvînt, au sîrguit la Maramureş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întîi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în jos. Iar laţco prisecariul, deaca au înţeles de descălecarea maramoroşănilor, înadtă s-au dus la el în Ţara Leşască, de au adus rusi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşeani...»

Letopiseţele moldo-slavone, Cronica moldo-germană, Cronica moldo-polonă – toate din secolele XV – XVI, urmînd tradiţia populară, afirmă că vatra Moldovei în prima jumătate a sec.XIV ar fi fost nepopulată.

Dacă regiunile premontane est-carpatice, într-adevăr ar fi fost «pustii» în prima jumătate a sec.XIV, ar fi greu de explicat rostul campaniei ungureşti în această zonă în 1345, expediţiile repetate («aproape în fiecare an») ale maghiarilor în vederea «restaurării ţării noastre moldovene». Precum şi încercările de a «reînfiinţa episcopia Milcoviei», zădărnicite de «potentaţii» acelor locuri.

Se pare că chiar şi Letopiseţul Moldovenesc (al lui Eustratie Logofătul) se contrazice: dă crezare cuvintelor lui Eţco «este loc pustiu». Dar Eţco însuşi unde trăia? Este greu de imaginat că pe acel pămînt desfătător, leagăn istoric al dacilor liberi, pînă la venirea volohilor din Maramureş să nu mai fi existat şi alţi Eţco sau Dragoşi....

«Moldova n-a fost nelocuită de istov şi nici poate fi de crezut un pămînt ca acesta cu cetăţi şi tîrguri pe dînsul, precum scrie însuşi Cantemir, în coastele Valahiei, a Ungariei, a Transilvaniei şi a Poloniei să steie pustiu atîta vreme fără să-l cuprinză vreo naţie din cele mejieşite, precum au urmat în sfîrşit Dragoş, decît se vede că poporul daco-roman trăitor în Moldova, din vreme în vreme tărăgănase cătră munţi, parte dintr-însul se statornicise în Maramureş care au ieşit apoi cu Dragoş spre a-şi cuprinde vetrele lor, după ce s-au mai întărit între dînşii şi s-au unit cu fraţii lor (cei din Maramureş şi cei din Moldova) de o religie şi de un neam, ce nu părăsasără pămîntul Daciei desăvîrşit, fără numai să împrăşciesără prin locuri sigure şi nesupuse primejdiei» (Manolache Drăghici, 1857).

Împletindu-se armonios cu faptele reale, istoria ne spune că stăpînirea lui Dragoş s-a început în zilele lui Ludovic cel Mare (Ludovic I de Anjou), craiul Ungariei şi au domnit doi ani, trecîndu-se din viaţă, cînd l-au înmormîntat într-o bisericuţă de lemn făcută de dînsul – Volovăţul Boureni pe Başeu în ţinutul Dorohoiului.

După dînsul, patru ani (1354 – 1358), a domnit Sas, care, se admite, că a fost fiul lui Dragoş. În diferite scrieri istorice controversate se afirmă că în 1359 în Moldova a domnit Balc... Dar trebuie să recunoaştem că perioada «descălecări» şi afirmării Statului Moldovenesc (1352 – 1365), asigurată modest de ştiri documentare, dă prilej pentru cele mai diverse interpretări şi supoziţii.

În ce ne priveşte, nu vom ieşi din albia părerilor general acceptate, însumate îngăduitor de către V.Spinei (1982,1994), opinii, care pe măsură, ce înaintează în timp de la 1359 pînă la 1365, pierd din învelişul legendar, acumulînd noi mărturii documentare, tratări convingătoare.

«Bogdan a creat Moldova şi a făcut din volohi: moldoveni»

Bogdan Întemeietorul (1359 – 1365). Au fost în acea perioadă (mijlocul sec.XIV)
şi voievozi volohi, care au părăsit Maramureşul pentru a scăpa de asuprirea
suveranului ungar. Cel mai cunoscut dintre ei avea numele Bogdan, duşman al
regalităţii maghiare.

Ludovic I de Anjou devine rege al Ungariei la 21.07.1342 şi de acum la 21.10.1343 îl declară pe Bogdan «fost voievod», «necredincios» coroanei ungare. Cîţiva ani mai tîrziu, la 1349, Bogdan este etichetat «necredinciosul învederat al nostru». La 1360 regele Ungariei Ludovic I întăreşte lui Dragoş, fiilor săi Giulea şi Ladislav, stăpînirea a şase sate volohe din Maramureş ca recompensă pentru serviciile în expediţiile întreprinse mai ales pentru «restaurarea ţării noastre moldovene».

Primul document oficial (cu destinaţie externă), care adevereşte intrarea în Istorie a Ţării Moldovei, este actul cancelariei regale ungare din 20 martie 1360: regele Ungariei Ludovic I de Anjou întăreşte lui Dragoş şi fiilor săi stăpînirea a şase sate din Maramureş ca recompensă pentru participare activă în luptele pentru «restaurarea Ţării Moldovei» (restauratione terre nostre Moldavauane). – DRH D. vol.I.

Dacă la 20 martie 1360 regele Ungariei menţiona oştenii săi pentru participarea la campaniile pentru restaurarea, adică readucerea Ţării Moldovei sub sceptrul coroanei ungare, reiese că, cel puţin, în 1359, această Terra Moldaviae exista. Altfel rămîn fără lămurire campaniile întreprinse de Ludovic I de Anjou «aproape în fiecare an împotriva rivalilor şi rebelilor, mai adesea asupra sîrbilor şi moldovenilor» (motiv execitum contra aemulos et rebelles, et saepius contra rachenos et moldavos, în altă cronică: «racenses et moldavanos»).

Din aceste ştiri cronicăreşti, mărturii documentare şi din cronologia «expediţiilor armate împotriva moldovenilor, întreprinse aproape în fiecare an» deducem că ungurii au încercat să resupună Moldova şi pe moldoveni (moldavanos) şi în 1357, şi în 1358, şi în 1359...

Prin urmare, cronicile ungare, întîi de toate a lui Ioan Kukullo, terminată pe la 1382, inclusă în Chronica hungarorum a lui Ioan Thuroczi, alcătuită pe la 1485, adeveresc existenţa moldovenilor înainte 1359, cînd «cu voia lui Dumnezeu, începutu-s-a Ţara Moldovei» (V.Spinei. Moldova... P. 357, 358, 390; Е.Паскарь. Неизвестная Молдавия, 2014. С. 35, 222; Primele istorii ale Moldovei, 2007. P. 78).

În capitolul XLIX «Quommodo Moldaviae, quae prius deserta fuit, novum incolatum receperit» (Cum Moldova, care mai înainte era pustie, din nou a căpătal locuitori) al cronicii sale, consemnînd evenimente în jurul anului 1359, Ioan Kukullo adevereşte statornicirea Ţării Moldovei: «Huius etiam tempore Bogdanum woywoda de Maramorisio coadunatus sibi olachis in terram Moldaviam... clandestine recesit... Tamen crescente magna numerositate olachorum inhabitantium illam terram Moldavia in regnum est dilatata». Pe scurt, doar ultima propoziţie: «În urma creşterii unui mare număr de volohi aşezaţi pe acel pămînt, Moldova s-a lărgit în regat».

Procesele etnopolitice, ce se desfăşurau în prima jumătate a veacului XIV în regiunea est-carpatică premontană: revărsarea volohilor din Maramureş în frunte cu voievodul Bogdan, închegarea aici a unei noi comunităţi etnice – moldoveni, constituirea unui nou voievodat – Moldova au fost generalizate de N.Iorga precis şi laconic:

«Bogdan a creat Moldova şi a făcut din volohi : moldoveni».

Moldova – ţară de sine stătătoare, 1365

Prin actul său din 2 februarie 1365 regele Ungariei Ludovic I de Anjou întăreşte feciorilor lui Sas (Balc, Drag, Dragomir şi Ştefan) drept despăgubire pentru proprietăţile pierdute în Moldova şi răsplată pentru participare la campaniile pentru recucerirea Moldovei (restauratione Terre Moldaviae) moşiile din Maramureş, care aparţinuseră lui Bogdan şi fiilor săi. Acest document oficial demonstrează nepuţinţa regelui ungar de a-şi resupune Ţara Moldovei şi, totodată, confirmă neatîrnarea Statului Moldovenesc.

În anii următori caracterul de ţară de sine stătătoare al Moldovei este recunoscut şi de alte cancelarii străine. De pildă, în anii 1370, 1371, 1372 domnitorii Moldovei sînt categorisiţi în actele curiei papale Dux Moldauie, Dux Moldaviensis... Dar nu numai papa Urban V recunoştea pe domnitorul Laţcu «dux Moldaviensis», nu numai regele Poloniei Vladislav se adresa la 1388 către «panul voievod al Moldovei» (Petru Muşat), ci şi Carol al Boemiei la 1372 menţiona în actele sale: «Principatus seu Ducatus nominatum Woewodatus Moldawie».

În notele sale istoricul polon Jan Dlugosz referitor la anul 1359 constată: «terra/principatus Moldawie». («Suspiciunile» lui V.Spinei comportate de faptul că informaţia a fost «alcătuită cu peste un secol mai tîrziu» provoacă şi mai multe suspiciuni. Romînii din secolul XX născocesc la anul 1000 o misterioasă «ţară romînească» şi nişte misterioşi «romîni». Aceste «băbesti basne» (C.Cantacuzino, stolnicul, 1716) nu trezesc nici o «suspiciune» întregii romînimi savante!).

Nici vorbă, o însemnătate covîrşitoare pentru adeverirea existenţei continue în istorie a comunităţii etnice moldoveni, a organizaţiei politico-administrative supreme cu numele Moldova au mărturiile documentare interne de provenienţă moldovenească: izvoare scrise/ tipărite, dovezi ale conştiinţei etnostatale.

Apariţia şi afirmarea Statului Moldovenesc de sine stătător la 1359 a fost o urmare nu numai a luptei băştinaşilor est-carpatici pentru eliberare naţională şi socială de sub dominaţia regalităţii maghiare, ci şi rezultatul unui concurs de împrejurări de ordin social (sporirea numărului populaţiei în regiune pe calea colonizării din vest şi est), de ordin economic (extinderea terenurilor valorificate, apariţia oraşelor, tîrgurilor, drumurilor comerciale), de ordin militar (creşterea potenţialului şi a experienţei, în luptele continue cu maghiarii, tătarii, de apărare a ţinutului (voievodatului) stăpînit) şi politice: voinţa mereu încurajată a populaţiei (nu numai a celei neolatinofone) est-carpatice de a trăi şi munci liber şi paşnic moşia comună – ţara sa, condusă de voievozii săi ş.a.

Majoritatea ţărilor din lume nu-şi cunosc cu precizie anul, luna, ziua şi ora cînd s-au «născut». Şi nu se întîmplă nimic. Sînt recunoscute de comunitatea mondială, se dezvoltă şi prosperă.

Pe timpul domniei lui Bogdan I Întemeietorul (1359 – 1365) a avut loc Bătălia de la Sinie Vodî (1362/1363). Biruinţa lituanienilor asupra tătarilor a făcut să slăbească simţitor puterea Hoardei de Aur, ceea ce a permis, în cele din urmă, eliberarea sud-estului Moldovei de sub stăpînirea tătară.

«Dătători de legi şi datini...»: Petru I Muşat, Roman

Statornicirea şi hotărnicirea Moldovei nu s-au încheiat pe timpul domniei lui Bogdan I Întemeietorul (1359 – 1365). După alungarea lui Balc (1359) pînă în 1365 monarhul ungar nu pierdea nădejdea de a supune Ţara Moldovei.

După Bogdan I la tronul Moldovei vine fiul său Laţcu (1365 – 1374). Domnia lui s-a deosebit doar prin încercările de a introduce catolicismul în Moldova. În acest scop a înfiinţat o episcopie catolică în tîrgul Siretului. În perioada acestei domnii în documentele curiei papale apare titulatura «Laczko, dux Moldaviensis» (Laţcu, domnul moldovan, 1370).

Petru I Muşat a fost domnitor 18 ani (1374 – 1392). A pus începutul dinastiei Muşatinilor în Moldova. În această perioadă Moldova devine subiect activ în relaţiile internaţionale din sud-estul Europei Centrale. Din timpul acestei domnii ni s-a păstrat primul act autentic emis de Cancelaria Moldovei (1.05.1384), în care domnitorul se întitulează Petrus Waiwoda dei gratia dux Terre Moldavie (Petru Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei).

La 28.09.1387 Petru I Muşat recunoaşte, la Lvov, suzeranitatea regelui polon Wladislaw II Iagello, astfel Moldova se include în sistemul de alianţe polono-lituaniene, ceea ce a determinat pentru multă vreme orientarea externă a ţării, moderînd veleităţile anexioniste ale ungurilor. Regiunea istorică din jurul cetăţilor Hotin, Ţeţina (lîngă Cernăuţi) şi Hmeliov, numită Ţara Sepeniţului (fosta parte a Statului Halici-Volîni) intră în componenţa Moldovei.

La începutul anului 1388 Wladislaw II Iagello, regele polon, roagă pe Petru I Muşat, să-i împrumute pe 3 ani 4000 de ruble de argint, dîndu-i zălog ţinutul Pocuţiei (zona dintre Carpaţi, Nistru şi Ceremuş) (< по + кут «unghi»), care devenea a Moldovei, dacă polonii nu achitau datoria. La 10.02.1388 Petru I Muşat anunţă că a trimis regelui polon 3000 de ruble de argint. Despre autoritatea Moldovei şi a domnitorului ei ne vorbeşte şi faptul că în 1389 Petru I a mijlocit tratativele dintre Polonia şi Valahia.

Anumite evenimente ce s-au produs în acea perioadă s-au răsfrînt diferit asupra Moldovei. Biruinţa cneazului D.Donscoi asupra tătarilor lui Mamai în Bătălia de la Culicovo (1389) a rezultat cu destrămarea Hoardei de Aur. La 1390 otomanii atacă a doua oară Valahia, prădînd cumplit (prima năvălire a turcilor la nordul Dunării s-a produs în 1369).

La 1386 Vasilii, feciorul cneazului rus D.Donscoi, îşi găseşte refugiu în Moldova. «Того же году (1386) княз Василей великого князя сын Дмитреев прибеже из Орды в Подольскую Землю в великие волохы к Петру Воеводе» – notează о cronică rusească. Sosirea unei delegaţii a lui D.Donscoi pentru a-şi întoarce feciorul acasă consemnează primul contact oficial moldo-rus.

În timpul domniei lui Petru I Moldova cunoaşte o anumită dezvoltare economică: se documentează tîrgurile şi oraşele Iaşi, Roman, Siret, Baia, Tîrgul Neamţ, Hîrlău, Hotin; se construiesc şi se întăresc cetăţile Neamţ, Suceava, care devine cetate de scaun – capitală a Moldovei (1385), se restructurează cancelaria de stat, se încetăţenesc primele dregătorii: a pîrcălabului (avea atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti, pîrcalabul Sucevei era şi comandantul armatei; a vornicului – dregător cu misiuni publice judecătoreşti şi militare, în timp de război).

Petru I Muşat a bătut prima monedă moldovenească – groşi; a zidit Biserica Sfînta Treime din Siret, monument de cultură, care, alături de Biserica din Rădăuţi, marchează prima etapă de dezvoltare a stilului arhitectural moldovenesc.

Pe la 1391 în Moldova se afla trimisul patriarhului constantinopolitan Teodosie pentru a cerceta canonicitatea numirii lui Iosif, cu binecuvîntarea mitropolitului Haliciului, în fruntea Bisericii Ortodoxe din Moldova. Misiunea nu a limpezit situaţia: Petru I nu a renunţat la hotărîrea de a avea pe Iosif întîistătător al Bisericii Ortodoxe din Moldova.

Într-o gramotă a lui Petru I Muşat din 1392 pentru prima oară se documentează partea de nord-vest a Moldovei-Bucovina («по краям Буковины гор ...до Великой Буковины»). Astfel «se evidenţiază existenţa mai multor dovezi că de acum în al IX-lea deceniu al secolului XIV în hotarele Statului Moldovenesc era înglobat întregul spaţiu carpato-nistrean».

«Roman, mare singur stăpînitor al Modlovei...». Pe Petru I Muşat îl urmează la tronul Moldovei Roman (1392 – 1394). În această perioadă se conturează şi se statornicesc hotarele Moldovei istorice. «Moldova, – scrie Manolache Drăghici, – se întindea în lat, pînă în vremea lui Cantemir, din coasta dinspre miazăzi la Galaţi către Dunărea pînă la cea de miazănoapte la Dumbrava Bucovinei către Nistru ... Spre miazăzi de la Galaţi au mers pînă la Dunărea, pînă la gura lui unde se varsă în Marea Neagră, la Chilia. Spre răsărit mergerea hotarului urmează ţărmul Mării Negre, apoi graniţa o lua spre nord pe Nistru. Spre răsărit miazănoapte pe Moldova o despărţea Nistru de către tătari şi Ieşi. Din vechi era ţărmurile Nistrului la Hotin sub stăpînirea Moldovei şi de acolo tăia hotarul părţii acesteia drept prin Prut şi prin apa Ceremuşului, la apele unde launloc închidea graniţa Moldovei despre miazănoapte, adică Nistrul, Colacinul şi Ceremuşul... Spre apus iarăşi mult s-au lăţit Moldova. Toţi munţii cu care se închidea Moldova, toţi munţii care deosebeau aceste două ţări – Moldova şi Ardealul fiind ai Moldovei, poroncind locuitorilor de prin ţinuturile cele ce sînt între văile apelor, ce se varsă în Moldova, ca să recunoască stăpînirea Moldovei... Şi apoi s-au tras drept o linie din obîrşia Ceremuşului şi prin obîrşia (izvorul) Sucevei şi a Trotuşului, de-a lungul Carpaţilor de Răsărit, pînă la Milcov s-au pus despărţiri, hotarul între ţări...

Mejieşi Moldovei erau dinspre apus ardelenii şi muntenii (valahii), dinspre miazănoapte leşii (polonii), dinspre răsărit şi miazăzi tătarii (mai tîrziu – cazacii) şi cu toţi aceştia (ardelenii, muntenii (valahii), tătarii, cazacii, polonii) au avut moldovenii multe valuri (năvăliri)...».

Preluînd o ţară oricum pusă pe temeiuri, cu structuri şi dregătorii, în linii mari determinate, «împrejmuită de către Dumnezeu pe trei laturi cu ape de hotar, iar pe a patra cu un şir de munţi îmbrăcaţi în armura veşnic verde a codrilor de nepătruns» (C.Mihăescu-Gruiu), domnitorul Moldovei Roman era îndreptăţit să se intituleze la 1392 Marele Singur stăpănitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpînind Ţara Moldovei de la munte pînă la mare.

În anii acestei domnii gramotele Cancelariei domneşti a Moldovei încep să folosească sintagma «boieri moldoveni», pomeniţi ca chezaşi în primul act prin care domnitorul dăruia satele Ciorsăceuţi, Vladimirăuţi şi Bucurăuţi viteazului Ionaş (30.03.1392).

Ştefan I (1394-1399). Cu cît mai mult îşi întărea poziţiile şi se afirma în circuitul geopolitic sud-est european Statul Moldovenesc, cu atît mai mult el atrăgea interesul specific al vecinilor, ceea ce impunea pe domnitori să caute anumit sprijin diplomatic. Domnul Moldovei Ştefan I (1394 – 1399) recunoaşte suzeranitatea Poloniei. Actul omagial, prin care Ştefan I făgăduia «să slujească şi să ajute împreună cu tot poporul Ţării Moldovei», prestat regelui polon la 6.01.1395, a impus pe unguri să întreprindă o campanie «contra Moldavanos» – prima în condiţiile afirmării Statului Moldovenesc de sine stătător. În lupta de la Hindov (februarie 1395) oştenii moldoveni înfrîng pe invadatori. După Ştefan I, la tronul Moldovei o habă de vreme (vreo 6 luni) s-a aflat Iuga, zis Ologul, care nu s-a deosebit prin nimic.

    Nu sunt comentarii

Conectați-vă pentru a scrie

×