Voievodul Moldovaniei Ştefan al III-lea cel Mare ‒ «domn al tuturor romînilor»?
17.12.2020
0
767
Voievodul Moldovaniei Ştefan al III-lea cel Mare ‒ «domn al tuturor romînilor»?


Este bine şi inteligent să se ştie: pe la 1457 ‒ 1504, cînd Ştefan al III-lea cel Mare era gospodar al Ţării Moldovei şi se intitula Voievod al Moldovaniei, nimeni în Europa, ba chiar nici în Ţara Basarabeacă (sau Ungrovlahia, sau Valahia, sau Ţara Muntenească), nu ştia despre vreo niscaiva «rumînie» ori despre niscaiva «rumîni»...

Cel mai înzestrat: învăţat, cultivat şi prin lume îmblat cronicar muntean Constantin Cantacuzino (Stolnicul) constata cu amărăciune şi ruşine pe la 1716 ‒ în al doila deceniu al secolului XVIII!:

«Ci greu şi nămar iaste a da neştine începătură (...), a istorisi ale ţării... De vreme ce nu aflu pînă acum, măcar cît am ostenit, cît am cercat, cît am întrebat şi de ştiuţi şi de bătrîni domiriţi şi înţelepţi, şi în tot chipul m-am trudit şi pentr ‒ alte părţi şi cu cheltuială am nevoit că doar aş fi aflat vreun istoric, carele şi de ţara aceasta, de începătura ei, şi de lăcuitorii ei, şi de domnitorii ei (...), care să scrie pe amăruntul toate şi cu deadînsul, precum de alte ţări fac şi scriu pe larg toate ‒ CUM AU FĂCUT ŞI AU SCRIS PE LARG TOATE MOLDOVENII ÎN MOLDOVA! ‒ Ci dar eu încă pînă astăzi nici acel scriitoriu, nici acel spuitor n-am aflat. Căci n-au istorit nimeni de dînsa cu deadînsul...» (Cronicari munteni).

Era firesc. Nimeni nu putea istorisi pe atunci despre «romînia» şi despre «rumîni» din simplul motiv, că nu exista niscaiva «romînie», niscaiva «romîni»!

Gospodarul Ţării Moldovei, Voievodul Moldovaniei Ştefan al III-lea cel Mare nu putea fi «domn» al unor indivizi inexistenţi!

Cum bine se ştie, spaţiul şi populaţia dintre Carpaţi şi Dunăre pînă în veacul XIX nu aveau denumiri stabile. «Termenul general «romîn» cunoaşte o afirmare progresivă în prima jumătate a secolului al XIX-lea» (L.Boia, 1997. P. 146). Către acest hotar ‒ mijlocul veacului XIX trăitorii de la est de Carpaţi aveau un stagiu de 300 de ani de existenţă statală cu un nume constant Moldova, de afirmare etnică stabilă: moldoveni.

Această întîrziere în determinarea etnostatală, suplimentată de anteriorul «mileniu al tăcerii», de lipsa de istorii scrise de localnici pînă la sfîrşitul veacului XVII, de superioritatea glorioasă a armelor moldoveneşti au cultivat basarabilor/ungrovlahilor/valahilor/muntenilor, azi «romîni», un dureros complex al inferiorităţii etnostatale, culturale. Acest dominant sentiment al insuficienţei autorii romîni din diferite perioade, dar mai ales din «epoca de aur» a mitului naţionalist-ceauşist-«unitate», se străduie să-l lichideze pe două căi: prin umflarea ridicolă a Minciunii naţionale numită «unitate». Evident, cu scopul ca prin alipirea Ardealului şi a Moldovei să rămînă neobservată puţinătatea contribuţiei valaho-muntene.

Văzînd că prima cale este ineficientă, clasa ideologică romînească a recurs la discreditarea, chiar negarea contribuţiei cultural-ştiinţifice a moldovenilor din Moldova, a maghiarilor din Ardeal, declarîndu-le în mod băsist-topornic: «romîneşti». O lucrare academicească, dar romînească, declară, «nitam-nisam», că între Moldova şi alcătuirea de la sud de Carpaţi ar fi existat niscaiva «relaţii permanente multilaterale» (DRH D., 1977). Istoricul romînesc M.Neagoe a aflat, nu se ştie cum, despre un «instinct politic al domnului «romîn» (???) Ştefan cel Mare, care-l îndrepta spre unitatea celor două ţări «romîneşti» (Moldova şi Ardealul).

Aşa se scria, se studia, se învăţa, se impunea «istoria romînilor» în epoca înfloririi metodologiei istorice romîneşti naţionalist-comuniste.

Astăzi, cu toate că se declară că totalitarismul istoric a fost stîrpit, tot aşa se scrie, se studiază, se învaţă şi se impune aceeaşi «istorie a romînilor» – calapod 1964 – 1989. Se decretează simplu şi apăsat: «Ştefan cel Mare poate fi considerat, fără exagerare, domn al tuturor romînilor» (A.Berciu-Drăghicescu, Fl.Stănculescu, 1993).

Pe aceleaşi «magistrale» naţionalist-comuniste, asfaltate ideologic în 1964 – 1989, păşeşte astăzi triumfal şi istoriografia de făcătură chişinăuiană. Doar un singur exemplu dintre altele, nenumărate: «Domnia lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504) a constituit cea mai glorioasă perioadă din istoria medievală a romînilor...» Anume acest concept de factură naţionalist-ceauşistă se tirajează astăzi în Republica Moldova. Anume atare idei naţionalist-ceauşiste se impun astăzi – 2015! – şcolilor, instituţiilor superioare de către Ministerul de Învăţămînt al Republicii Moldova.

Să ne aplecăm asupra documentelor. Prima dată ţara dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre în documentele Cancelariei domneşti a Moldovei este pomenită în 1395! La 36 de ani de la afirmarea Statului Moldovenesc! De la primul (1384) pînă la ultimul (1.04.1457) din cele 2 volume de Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, ţara dintre Dunăre şi Carpaţii Meridionali este menţionată numai de 5 (cinci!) ori! În hrisoave ce se referă la cu totul alte regiuni şi cu totul alte probleme! Concret: ţara care mult mai tîrziu se va numi Valahia (Muntenia) în documentele (pînă în mai 1457) publicate de M.Costăchescu se pomeneşte în trei privilegii acordate negustorilor lvoveni (1408,1434,1456): de fapt se indică doar populaţia spre care s-ar fi putut îndrepta mărfurile: «дo бacapaб» («spre basarabi, trăitorii din ţara basarabilor»).

Celelalte două documente tratează alte subiecte şi sînt foarte grăitoare în raport cu «acţiunile permanente de solidaritate şi colaborare», cu «politica externă unitară», zăpsite de istoriografia romînă abia după 1964, de istoriografia romîno-chişinăuiană după 1990.

Astfel, în omagiul prestat la 6 ianuarie 1395 Ştefan I, «воевода Земли Молдавской» făgăduia regelui şi panilor poloni: «верны быти подлуг их стати (...) со всем поспольством Земли Молдавской» (vom fi credincioşi şi vom sta lîngă dînşii cu tot poporul Ţării Moldovei)... Urmează în ordinea iminenţei pericolului: «împotriva craiului Ungariei, împotriva voievodului Basarabiei, împotriva turcilor, împotriva tătarilor...» (противу кроля угорского, противу басарабского, противу турок, противу татар... ).

Celălalt document, de asemenea tare elocvent pentru demonstrarea «Solidarităţii şi colaborării permanente», prezintă o scrisoare din 1.04.1457 a lui Petru Aron, prin care «воевода, господарь Земли Молдавской» roagă să fie ajutat «Să ne facă nouă pace şi linişte din partea basarabilor şi a ungurilor, ca să avem pace din partea acestora» (учините нам мир и покои от басараб и от угров яко быхо имели собе покои от тих).

Aşa stă treaba, potrivit documentelor Cancelariei domneşti, pînă la Ştefan cel Mare, cu «acţiunile permanente de solidaritate şi colaborare» a basarabilor (valahilor) cu Moldova; aceasta era în realitate «politica externă unitară» a Moldovei şi Ţării Basarabilor, politică ce, chipurile, ar «reflecta conştiinţa unităţii de neam». Între «basarabi» şi moldoveni, care, potrivit actelor oficiale, nu prea ştiau unii de alţii. Iar ceea ce aflaseră moldovenii despre «basarabi» i-au făcut să se solidarizeze şi să colaboreze cu alţii «împotriva voievodului basarabiei», să roage pe alţii «să le facă pace din partea basarabilor»...

Subliniind «caracterul osăbit al Moldovei», N.Iorga constata: «În fundaţia (întemeierea) Moldovei nici un semn nu vine de la domnia acelora pe care moldovenii îi vor numi «munteni»... În adevăr totul e deosebit între cele două ţări, care, la început, nici nu se ating... În jos şuviţa de comunicare a Ungariei cu Dunărea, «culoarul unguresc».

«... În primii ani de existenţă a Statului Moldovenesc acesta nu avea graniţă comună cu Ţara Romînească din cauza interpunerii Ungariei – «culoar unguresc» (V.Spinei, 1982).

În definitiv, «sugestiile oferite de N.Iorga în legătură cu funcţionarea spre mijlocul secolului al XlV-lea a aşa-numitului «culoar unguresc» între ţara Bîrsei (Transilvania) şi gurile Dunării (culoar ce despărţea Moldova de Valahia – Aut.) şi-au găsit valorificarea în mai multe lucrări ale medievisticii romîneşti şi străine» (V.Spinei, 1993).

Aşadar, «cele două ţări – Ţara Basarabilor (Valahia) şi Moldova – la început nici nu se ating» (N.Iorga).

    Nu sunt comentarii

Conectați-vă pentru a scrie

×