Superioritatea Moldovei
20.12.2020
0
305
Superioritatea Moldovei
Este general recunoscut că prin structura domniei şi ordinea sa ierarhică, prin sistemul de administrare a statului şi funcţionarea lui, Moldova se deosebea favorabil de alte ţări din est şi sud-vest, croindu-şi şi hotărîndu-şi de sine stătător soarta sa, istoria sa proprie. Această deosebire calitativă superioară a fost consemnată de N.Iorga: «În toate privinţele Moldova era mai puternică decît vechea şi decăzuta «Ţară Romînească»(Valahia), faţă de care ea, Moldova, se ridica tot mereu pe primul plan prin lupta continuă în folosul ei şi al întregului neam. Dacă asemănăm curtea unui Vladislav Dan (domn al Valahiei, 1456 ‒1462) cu cea a moldovanului Ştefan, fie chiar şi în primii lui ani de domnie, se vede imediat superioritatea Moldovei. Boierii munteni (valahi) sînt puţin numeroşi: cei mulţi n-au nici titluri, aproape toţi numiţi cu numele lor de botez şi urmează unul după altul fără vreo normă...

Dacă luăm însă un hrisov de-al lui Ştefan, se văd aparînd în el numeroşi boieri mîndri, a căror origine se poate urmări foarte bine în actele precedente privitoare la împrejurările interne şi externe, şi la mulţi se dau şi numele de familie. Fireşte că ordinea ierarhică e încă puţin dezvoltată (...), dar îndată după domn urmează castelanii (de ai casei), apoi demnitarii militari, pîrcălabii de Hotin, Cetatea Albă, Neamţ, Roman şi Orhei, apoi curtenii, în fruntea tuturor vornicul, pe urmă spătarul, vistiernicul, postelnicul, ceaşnicul, stolnicul, comisul, după care abia apar laolaltă, într-un fond fără nume «toţi boierii noştri moldoveni, mari şi mici».

Ordinea curtenilor rămîne totodeauna aceeaşi, aceea a pîrcălabilor se schimbă puţin şi în comparaţie cu o danie a lui Ştefan din 1463 rezultă că rangul şi titulatura corespund numai în parte cu cele obişnuite pe timpul lui Alexandru, că după această epocă se mai fac completări, iar meritul de a fi introdus revine luj Ştefan. El a desfiinţat unele boierii mai vechi, ca, de exemplu, cea de ploscar şi în ultimii ani dete un loc de cinste, punîndu-l chiar deasupra spătarului, fostului pîrcălab, actualul portar de Suceava, care mai tîrziu, după modă polonă, fu numit hatman» (N. lorga. Apogeul Moldovei...).

Ştefan al III-lea a avut grijă şi de reorganizarea armatei. La începutul domniei sale oastea ţării se forma din cetele (pîlcurile) boierilor mari, interesele cărora nu totdeauna coincideau cu cele ale domniei. De aceea domnitorul, prin danii şi avansări, promova mica boierime, orăşenii, slujitorii, chiar şi ţăranii înstăriţi, reprezentanţi ai unor pături largi.

Prima categorie de oşteni o formau curtenii şi slujitorii domniei, a doua categorie ‒ ţăranii şi tîrgoveţii. Ultima categorie o constituiau formaţiunile marii boierimi care ţinea cetele pe cheltuiala ei, avînd misiunea de a apără domeniile boiereşti şi numai în caz de război se înrolau sub steagurile domniei.

Cetele din curteni, slujitori, orăşeni şi din ţărani, care doreau să se manifeste nu numai în timp de pace, formau grosul oastei moldovene, care sub comanda lui Ştefan al III-lea cel Mare a proslăvit numele Moldovei şi al moldovenilor.

«Mulţi spun multe lucruri asupra numărului oştirilor Moldovei pe cînd era ea în stare a se lupta să nu o calce nici să o stăpînească duşmanii... Au ajuns hronicii (cronicarii) a povesti că Moldova are putere înarmată pînă la 100.000 de oameni... Prigonirile ce au suferit ţara aceasta din partea ungurilor şi leşilor, năvălirea tătarilor nohai, dihoniile nesfîrşite între domnitorii Valahiei cu domnitorii Moldovei, planul turcilor cel mare de a pune mîna pe Moldova, apoi biruinţele purtate de moldoveni asupra tuturor acestora (unguri, leşi, tătari, valahi, turci) de cîte ori au dorit să vie la scopul ce-l dore, răspingîndu-i cu ruşine şi cu pagubă, au dat lumii să creadă că moldovenii fără asemenea puteri n-ar fi ajuns să sprijinească republica lor şi să ţie în starea ce au fost (pînă) la închinarea ei turcilor» (Manolache Drăghici).

Cronicarii care au povestit că Moldova ar fi avut «putere înarmată pînă la 100.000 de oameni» au fost impresionaţi de biruinţele strălucite ale oştenilor moldoveni sub comanda lui Ştefan al III-lea cel Mare. Adică armata moldovană n-ar fi înregistrat atîtea biruinţe, fiind mai mică. Dar anume aşa a fost.

Moldova niciodată n-a încorporat ‒ şi nici nu putea! ‒ atîta mulţime de oaste. Cea mai mică unitate steag ‒ vreo 10 oşteni avea în frunte un stegar, mai multe unităţi de acest fel formau un steag comandat de un sutaş. Slujitorii formau unităţi de călăraşi şi dărăbani (pedestraşi). Mai multe steaguri formau un pîlc, comandat de un vătaf (căpitan) de ţinut. Comandantul suprem al oastei moldovene era domnitorul. Cu toate acestea, cetele boierilor mari, mai bine dotate, se supuneau în orice moment numai boierilor. Puteau să nu asculte de chemarea domnului de a participa la vreo campanie. Se puteau retrage în toiul luptei (cum a procedat Golia, trădîndu-l pe Ion Vodă cel Viteaz în 1574). De aceea comandantul suprem, domnitorul toată nădejdea o avea în oştenii ‒ slujitori, curteni, orăşeni, ţărani, boieri mici, tîrgoveţi, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, cu suliţi, ba chiar cu topoare, ghioage şi coase. Pe cei mai viteji dintre aceştia Ştefan îi apropia, îi avansa, îi dăruiî.

Numai sprijinindu-se pe devotamentul celor mai diverse şi largi pături sociale a putut Ştefan al III-lea cel Mare obţine răsunătoarele sale victorii, care au glorificat oastea moldovenească. În anii domniei lui oastea Moldovei în timp de război putea încorpora vreo 40.000 de oşteni. Din sec.XV domnitorii moldoveni aveau în oastea lor şi soldaţi înămiţi (seimeni), tot pe atunci au apărut în dotarea armatei puşcile (tunuri). În Bătălia de la Vaslui (1475) artileria Moldovei număra 20 de puşci. La sfîrşitul secolului XV oştenii moldoveni aveau în dotarea lor şi săneţe (arme de foc).

Şi în planul organizării sistemului strategic de apărare Moldova se deosebea esenţial de ţările din est şi din sud-vest. Hotarele Moldovei în direcţiile strategice erau apărate de cetăţi ‒ centre fortificate. Conştient de importanţa acestor fortareţe, Ştefan a zidit Chilia Nouă ‒ pe ţărmul Dunării, în faţa celei vechi ‒ forpost de apărare împotriva turcilor şi a valahilor. A reconstruit, a întărit cetăţile Suceava, Orhei, Cetatea Albă. A readus Moldovei cu arma în mînă cetăţile Chilia (Veche), Hotin. În 1482 a întărit cetatea Crăciuna, la graniţa cu Valahia. Prin numirea la Crăciuna a pîrcălabilor Vîlcea şi Ivanco şi prin aşezarea fiului său Alexandru la Bacău Ştefan al III-lea cel Mare urmărea întărirea hotarului cu Valahia.

Atitudinea necruţătoare faţă de acei, care, oricît de sus s-ar fi aflat, dar îşi neglijau îndatoririle militare, «spiritul de dreptate» faţă de cei mulţi (slujitori, curteni, orăşeni, ţărani) pe care-i avansa, îi dăruia constituie două laturi ale politicii sociale a lui Ştefan al III-lea cel Mare. Eficienţa acestei politici a fost uimitoare, fiindcă interesele strategice ale domnitorului ‒ apărarea Moldovei, forpost al creştinităţii, ocrotirea demnităţii cetăţenilor săi corespundeau întocmai cu aspiraţiile celor mai largi mase sociale.

În această coincidenţă de aspiraţii cu forţă de crezămînt trainic faţă de ţară şi de domnitorul ei rezidă uimitoarea capacitate a lui Ştefan al III-lea cel Mare de a se redresa din situaţiile cele mai grele ‒ capacitate lapidar exprimată de Gr.Ureche: «şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea că ştiindu-se căzut jos se ridica deasupra biruitorului...»

Miracolul repetat al renaşterii din catastrofă nu a fost însă altceva decît întîlnirea dintre voinţa neclintită a lui Ştefan de a asigura independenţa Moidovei şi răspunsul poporului său, prin fapta eroică pe cîmpul de luptă, la chemarea domnului. Acesta a fost «secretul principal al marilor succese ale politicii externe a Moldovei pe timpul lui Ştefan cel Mare».

    Nu sunt comentarii

Conectați-vă pentru a scrie

×