DIN MOŞI ‒ STRĂMOŞI
18.12.2020
0
812
DIN MOŞI ‒ STRĂMOŞI
...Într-un sat din ţara Maramureşului locuia Dragoş, fiul lui Bogdan, care se mîndrea că se trage din domni vechi... Într-o zi un zimbru se arată lingă sat. Dragoş îl socoate ca un semn prevestitor de bine şi-şi alege trei sute de tineri înarmaţi. Pornesc pe urmele zimbrului în adîncurile munţilor şi urmele îi duc la un pirîu necunoscut pînă atunci. Ei merg de-a lungul rîului oriunde-i duce albia lui. Iar căţeaua Molda îi ajută cu mirosul ei. Lăsînd pe gonaşi să treacă înainte, ea, gîdilată la nări de mirosul animalului, latră, adunînd cu glasul ei, ca la un clopot, pe tinerii risipiţi, pînă ce şi trîmbiţa dădea de ştire despre animalul ascuns. Îndată tinerii se reped într-acolo, dar zimbrul îşi face loc cu putere printre gonaşi şi ei încep iarăşi goana după dînsul...

De-abia au trecut munţii Carpaţi şi de pe coama munţilor înalţi privesc spre pămîntul viitoarei Moldove. Ochiul cuprinde luncile Prutului, în care se oglindesc cîmpiile curate, ce se întind pînă la Nistru, cîmpii întinse care se arată ca o întindere fumurie sau ca mărime asemenea oceanului. Nistrul cel măreţ curge printre stînci sculptate natural, ca şi cum ar fi lucrate de mînă de om. Valurile Nistrului în umbră udă maluri cu pereţi strimţi... Şi cînd se arată totuşi maluri joase la vaduri, ele sînt asemenea labirintelorde grădini pe ape... Dacă zeiţele din fabulile greceşti ar fi aflat de aceste ţinuturi, ar fi venit desigur aici din ţinutul lor. Şi Prutul, rîu bogat, şerpuieşte pe şesuri întinse cu cîmpii mănoase pe maluri...

Mai departe ei văd şi păduri, şi pe unde curg rîurile, şesuri întinse, şi cînd aplecară ochii, au văzut o ţară, cum ar fi o grădină înflorită cultivată între gardurile ei cu patru laturi. Privind spre răsărit, s-au minunat de aşa ţară cu cîmpii pline de flori, asemenea raiului. Au uitat de vînătoare, altă dorinţă le-a umplut sufletul.

Privesc locurile şi apoi pornesc mai departe de-a lungul rîului şi acum, ieşind din ceaţa munţilor, dau de cîmpiile curate. Aici, deodată, căţeaua a lătrat cu glasul ei obişnuit şi toţi împreună se reped la sunetul cunoscut. Pe stînga rîului se află o pădurice foarte deasă, acolo zimbrul obosit şi fără puteri, după atîta trudă se odihnea liniştit. Dar Molda îl găsi şi aici. Tinerimea îl încojoară. Zimbrul simte din instinct că i-a venit ultima clipă a vieţii şi nu iese din desiş în cîmp. Atunci tineretul s-a năpustit asupra lui şi l-a răpus. Vrăjit de locurile de desfătare, Dragoş a strigat:

Aici e patria noastră!

Nu mai este nevoie să ne sfătuim. Eu nu mă mai întorc înapoi de aici. Voi restabili locuinţele strămoşilor noştri. Chiar acum jur că o voi face şi trimit de veste acasă. Iar care dintre voi gîndeşte altfel, îl trimit îndată înapoi. Toţi au strigat: «Îţi jurăm că şi noi vom locui cu tine pe veci!».

Capul zimbrului l-au pus pe un stîlp, ca un semn aducător de bine. Iar Boureni a fost primul sat după această ispravă, căci zimbrul se numeşte pe moldoveneşte «bour». De aici şi ţara are drept pecete cu cap de zimbru şi pe cel loc ei au întemeiat cel dintîi sat şi i-au dat numele Boureni, de la «bour». Molda obosită sau rănită în desiş de către fiara slăbită de puteri, după atîta muncă, a alergat înfierbîntată la apă. Dar, după ce a băut, a crăpat acolo istovită. Şi i s-a dat acestui rîu pe vecie numele Moldova, de la Molda, el a păstrat şi azi numele dintîi. Izvorăşte din apropierea Maramureşului, tot din munţii Carpaţi, şi se varsă în Şiret lîngă Roman.

Rîul Moldova a dat un nume veşnic şi ţării şi poporului: de la Moldova este şi moldovanul.

Aceasta-i patria noastră, a moldovenilor!

Urmaşii dacilor liberi

Pămînturile dintre Carpaţi şi Nistru – teritoriul viitoarei Moldove la cumpăna veacurilor XI – XII nu se aflau sub vreo stăpînire stabilă. Trăitorii acestor meleaguri nu întreţineau legături cu populaţia din regiunea intracarpatică, stăpînită de legiunile rîmlene/romane în anii 106 – 271. Din cunoscuta pricină că hotarele aşa-numitei Dacie traiană nu au ajuns pînă la Carpaţii de Răsărit, iar partea de nord a Ardealului (Transilvaniei) în general nu a fost atinsă de rîmleni/romani.

«Continuitatea elementului roman în Dacia, – sublinia istoricul romînesc, academicianul Dimitrie Onciul în faimosul său studiu Teoria lui Roesler (1885), ‒ poate fi susţinută numai în regiunea dintre Olt şi Timiş, cu partea apuseană a Ardealului, unde romanismul a prins puternice rădăcini...» (D.Onciul. Scrieri istorice (SI), I. P. 168).

Legiunile rîmlene alcătuite de originari din Asia Mică şi din sudul Europei Centrale nu au ajuns pînă la Carpaţii de Răsărit. Rîmlenii n-au călcat pămînturile viitoarei Moldove. Ei nici nu le-au văzut. «La nord de Dunăre... romanii au stăpînit doar jumătate din Dacia... Jumătatea neanexată a Daciei nu a avut în mod logic cum să fie romanizată, chiar dacă unii istorici susţin contrariul... Rămîne într-adevăr greu de înţeles, indiferent de ce spun unii istorici, cum s-ar fi putut romaniza regiunile necolonizate de romani» (L.Boia. Romînia ţară de frontieră a Europei. Bucureşti, 2002. P. 41, 45).

Este cu neputinţă de lămurit convingător, cum s-ar fi putut romaniza strămoşii moldovenilor, dacă spaţiul carpato-nistrean şi partea nordică a Ardealului nu au fost colonizate de rîmleni?! De neînchipuit: cum a putut dispreţui această realitate Miron Costin. De unde i-a scos dînsul pe «romîni» în Moldova, dacă la răsărit de Carpaţi nici măcar «rîmleni» n-au fost?!

În primele veacuri ale mileniului al II-lea şi după retragerea rîmlenilor la sud de Dunăre, urmaşii dacilor liberi, care n-au fost călcaţi de legionari, continuau să sălăşluiască în ţinutul carpato-nistrean. «Dacii se menţin în părţile necolonizate ca populaţie deosebită de cea romană şi adeseori chiar ostilă imperiului (roman) pînă la sfîrşitul dominaţiei romane, pentru a dispare apoi în valul năvălitorilor» (D.Onciul. Dacia, 1900. SI, I. P. 443).

În această perioadă, şi mai tîrziu, valuri de populaţie veneau în spaţiul dunăreano-intracarpatic din diferite direcţii, nu numai din est, bunăoară, ungurii, dar şi din sud. Notăm că «încă în secolul XI scriitorul bazantin Kekavmenos ştia despre vlahii Imperiului bizantin» (D.Onciul. Romînii în Dacia traiană... SI, II. P. 143, 161).

Populaţia neolatinofonă ce mai rămăsese în Dacia, precum şi cea din sudul Dunării, ce s-a răspîndit în valuri în veacurile VII ‒ XII la nord de Dunăre pînă în Maramureş, s-a încetăţenit în istorie cu numele de vlahi, olahi, valahi, volohi... Realitatea a fost consemnată de etnologul moldovan Miron Costin în lucrarea sa De neamul moldovenilor... (1686). Cronicarul muntean C.Cantacuzino constata la 1716: «Mai încoace numele de vlahi le-au rasărit..., de nu le zic acum nici dachi, nici gheţi, nici romani, ci vlahi mai ales» (Cronicari munteni, 1988).

În literatura ştiinţifică vlah, olah, valah, voloh... cu sensul «un deznaţionalizat, un asimilat de colonizatorii rîmleni în provinciile răsăritene subjugate» a fost introdus de I.Thunmann în vestita sa lucrare despre istoria popoarelor est-europene (Leipzig, 1774).

Reputatul lingvist Al.Philippide a fost printre primii, care a demonstrat recolonizarea nordului dunărean şi a regiunii intracarpatice cu populaţie vlahă (neolatinofonă) în revăsare consecutivă de la sud de Dunăre, începînd cu secolul VII.

Pornind de la realitatea că valuri de vlahi (populaţie neolatinofonă) de la sud de Dunăre s-a strămutat în diferite perioade (pînă în veacurile XII ‒ XIII) în regiunile nord-dunărene, că doar o mică parte din spaţiul nord-dunărean a fost cucerită de rîmleni, Al.Philippide a tras concluzia: «nici un val n-a cuprins împreună Moldova şi Muntenia», ceea ce confirmă că «Moldova şi Muntenia nu au legătură genetică şi istorică» ( Al.Philippide. Originea romînilor, II. Iaşi, 1927. P. 389).

Conceptele despre admigrarea (recolonizarea) vlahilor din sud în zonele nord-dunărene, stabilirea unei ramuri la sud, a celeilalte ‒ la răsărit de Carpaţi au fost împărtăşite/completate de prestigioşi lingvişti şi istorici Ov.Densuşeanu, S.Puşcariu, I.Iordan, Vl.Şişmariov, C.Tagliavini, D.Onciul, G.Brătianu, P.Panaitescu... Lingvişti şi istorici de notorietate europeană confirmă: comunitatea est-carpatică s-a plămădit în margini geografice concrete, într-un context etnodemografic specific, care au condiţionat individualitatea ei etnică şi lingvistică.

Astfel, spre deosebire de aborigenii zonei sud-carpatice, care declară că provin direct de la rîmlenii din centrul Rîmului (deşi sînt progenituri ai strînsurii de legionari din Asia Mică), strămoşii băştinaşilor de la răsărit de Carpaţi sînt urmaşi ai dacilor liberi.

În urma convieţuirii multiseculare cu rusinii, urmaşii dacilor est-carpatici s-au înrădăcinat în istorie de vreo 700 de ani ca moldoveni ‒ nume de botez istoric, unic, constant de prin veacul XIII. La hotarul secolelor XIII ‒ XIV ei au întemeiat voievodatul Moldova, în veacul XIV ‒ Ţara Moldovei, nume de afirmare etnostatală, pe care niciodată nu l-au trădat, nu l-au schimbat.

Ştiindu-se moldoveni, est-carpaticii de prin veacul XIII şi-au numit limba maternă aşa, cum şi-o numesc şi astăzi:moldovenească.

    Nu sunt comentarii

Conectați-vă pentru a scrie

×