Sprijinul existenţei noastre
13.12.2020
0
335
Sprijinul existenţei noastre

 

Înainte de a purcede la însăilarea capitolelor acestei cărţi se cuvine să dăm cîteva lămuriri. Mărturisim că va fi vorba despre Istoria Moldovei. Aşa cum a fost ea: bogată şi diversă, zbuciumată şi chiar tragică, dar atît de atrăgătoare şi frumoasă, că a trezit interesul unor minţi luminate din depărtări şi, nu rareori, invidia unor vecini. Să îngăduim doar o clipă asupra sonorităţii cuvintelor M-O-L-D-O-V-A, M-O-L-D-O-V-E-N-I...

Istoria totdeauna conţine ceva tăinuit, neştiut, nelămurit încă, de aceea ne atrage, ne ademeneşte. Un adevărat mare, cu adevărat istoric – Vasilii Kliucevskii se întreba: «De ce oare oamenilor le place să se intereseze de trecutul lor, să cunoască istoria lor?» Şi tot dînsul încerca să răspundă: «Oare nu din aceeaşi pricină, din care omul grăbit, poticnindu-se, apoi ridicîndu-se, instinctiv întoarce capul să vadă pricina căderii».

Cuvîntul istorie este înţeles diferit. Pe de o parte, istorie înseamnă: «ceea ce s-a întîmplat cu adevărat: evenimente, date, nume, eroi, fapte fixate în hrisoave, acte particulare, letopiseţe, note ale unor diplomaţi, misionari, călători...».

Pe de altă parte, istorie înseamnă «recompunerea, drămăluirea, tălmăcirea a ceea ce s-a întîmplat cu adevărat». În mod obişnuit întrebuinţăm cuvîntul istorie cu înţelesul «reamintirea, rejudecarea, povestirea despre ceea s-a întîmplat cu adevărat».

De pildă, stăpînirea de pe la 1352 a unei regiuni est-carpatice de către maramureşanul Dragoş este consemnată în documente, în letopiseţe. Deci s-a întîmplat cu adevărat. Vînătoarea lui Dragoş şi a tovarăşilor săi, călăuziţi de Molda, a unui zimbru; domnia lui la răsărit de Carpaţi: «Aici e Patria noastră!» – este o frumoasă şi captivantă povestire. Dar şi aceasta este istorie. Cum ne povăţuia faimosul istoric francez Lucien Febvre, «Istoria foloseşte texte – este clar ca «bună ziua». Dar nu numai texte. Ci şi toate izvoarele indiferent de natura lor: poezii, piese, nuvele...».

Cu atît mai mult că în pilda noastră (despre Dragoş) povestirea se sprijină pe realităţi: Maramureş, Dragoş, Carpaţii de Răsărit, Moldova (rîu)...

În cele ce urmează propunem împătimiţilor de trecutul bătrînei Moldove un buchet de povestiri despre Istoria Moldovei (evenimente, domnii, nume, fapte, date...). Ele sînt aşezate curgător cronologic, sprijinite, pe cît ne-a fost în puteri, pe realităţi – aşa cum au fost menţionate scris, tipărit – de prin veacul XI (Numele Moldova în Europa) pînă la Descrierea Moldovei (1716) de Dimitrie Cantemir – realizare de vîrf a ştiinţelor umanistice nu numai din Moldova , dar şi din Europa acelor vremi demult amurgite...

Sînt puţine ţări pe lume care au început să-şi scrie istoria chiar din primele decenii ale existentei lor. Moldova este una din aceste tări.

Nu există pe lume state care să nu-şi păstreze şi să nu-şi completeze pomelnicul strămoşilor; să nu înscrie pe răboj făptuirile lor, evenimentele şi întîmplările din ocina străbună, adică să nu scrie şi să nu înveţe propria istorie. De zeci de ani Statul Moldovenesc contemporan face excepţie din această regulă sfîntă. Republica Moldova este singura pe glob, cetăţenii căreia învaţă istoria altei ţări.

Chiar şi în aceste zile de mare cumpănă, păstrînd credinţă bărbată în steaua Moldovei, să fim vigilenţi: să «stăm de strajă la hotare», ocrotind existenţa ei şi cinstea strămoşilor.

Nu-l mai plîngeţi pe acela,

Care vecinic singur nu-i.

Plîngeţi-l pe acela care

Pierde pe Moldova lui!

Cezar Ivănescu. Dorul de Moldova

Exemplul popoarelor ne spune că numai învăţînd istoria ţării tale, limba părinţilor tăi, geografia meleagului natal se pot educa cetăţeni devotaţi acestui pămînt, cu plecăciune faţă de memoria istorică a străbunilor, cu credinţă în viitorul propriului stat, cu convingere că ei sînt moştenitorii şi apărătorii lui.

Exemplul popoarelor ne adevereşte că elevii, studenţii, cetăţenii, cărora li se impun ideile şi moravurile unor străini, încep a nesocoti cinstea strămoşilor şi a părinţilor, dispreţuiesc vatra comună istorică, zestrea ei spirituală, credinţa ei multiseculară.

Un istoric cu nume peste vremi prevenea: Istoria pedepseşte necruţător pe cei ce nu învaţă lecţiile ei.

Cartea pe care o oferim cititorilor este o invitaţie la cugetare molcomă şi cinstită.
O prevenire. Este o expunere sistematică documentară a Istoriei Moldovei, de la începuturile ei pînă la fanarioţi. Ne mîngîie gîndul că ea ar putea fi de folos elevilor, studenţilor, profesorilor de toate treptele şi specialiştilor. Dar mai ales iubitorilor de istorie. Dar care trăitor al acestui meleag nu doreşte să cunoască istoria ţării sale!?

De fapt, Istoria Moldovei demult este scrisă. Orice îndrăgostit de ea poate uşor îngemăna lucrările de temelie ale istoriei scrise a Moldovei, ale istoriografiei moldoveneşti: de la 1407, cînd începe Pomelnicul mănăstirii Bistriţa (continuînd pînă în 1552) – la Analele curţii lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), de unde au izvorît: Letopiseţul anonim al Ţării Moldovei (zis odinioară «de la Bistriţa») 1359 – 1507 – Letopiseţul I de la Putna (1359 – 1526) – Letopiseţul II de la Putna 1359 – 1518 – Pisania de la Războieni, 1496 – Cronica moldo-rusă (1359 – 1504) – Cronica moldo-germană (1457 – 1499) – Cronica moldo-polonă (1352 – 1564) – Cronica lui Macarie (1504 – 1551) – Cronica lui Eftimie (1541 – 1554) – Cronica lui Azarie (1551 – 1572)...

Urmează, înlănţuindu-se strîns cronologic, completîndu-se şi parţial acoperindu-se, istoriile Moldovei în limba MOLDOVENEASCĂ: Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Gr.Ureche (1359 – 1594) – Letopiseţul Ţării Moldovei al lui M.Costin (1595 – 1661) – Letopiseţul Ţării Moldovei al lui I.Neculce (1661 – 1743).

Aşadar, de la 1407 pînă la 1743 poporul moldovenesc dispune de o unică, neasemuită în lumea est-europeană, bogăţie – un şirag de nestemate istoriografice, ce consemnează Istoria Moldovei fără a pierde măcar un an din cursul ei continuu. Aceste istorii propriu-zise sînt completate, precizate de monografia istorico-etnologică De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor (1690) a eruditului cărturar Miron Costin, de lucrarea enciclopedică a lui D.Cantemir Descrierea Moldovei (1716)...

Nu este oare un păcat, un sacrilegiu să ne dezicem de acest tezaur, de această moştenire fără de preţ cu care orice popor s-ar mîndri?!

La 1845, la Iaşi, M.Kogălniceanu editează Letopiseţele Ţării Moldovei. În acelaşi an, 1845, Ion Albineţ tipăreşte la Iaşi Manual de Istorie a Principatului Moldovei...

În veacurile XVIII – XIX Istoria Moldovei a fost tradusă în diferite limbi şi tipărită în diferite ţări. Astfel la 1729 Al. Amiras traduce la Iaşi în limba greacă Carte de istorie care cuprinde domniile şi vieţile domnilor Moldovei (...), tradusă şi publicată de N.Grenier în limba franceză (1741). La 1771 în Rusia apare lucrarea lui I.Fişer О происхождении молдавцев, об их вере, знатных приключениях, нравах и поведении.

În jumătatea a doua a veacului XIX Emile Picot editează în limba franceză la Paris Cronica lui Gr.Ureche... Tot în Franţa, în limba franceză, contele d'Auterive editează în 1821 Tabloul Moldovei... Astfel avea tot temeiul M.Kogălniceanu să conchidă, caracterizînd situaţia istoriografiei moldoveneşti la 1845: «Numai străinii au fost mai drepţi pentru operele lui Ureche, ale Costineştilor şi ale lui Neculce».

Astăzi, 2015, văzînd că moldovenii au lăsat de izbelişte istoria lor, străinii au început să răscroiască Istoria Moldovei, s-o dosească, s-o tălmăcească după bunul lor plac şi interes.

«Nevoia în care se află ţara noastră de a avea o istorie mai completă şi care să înfăţoşeze toate întîmplările venite asupra ei, precum şi prefacerile urmate în a sa cîrmuire din timp în timp (...) m-au făcut a cerceta toate lucrările istorice şi alte acte vrednice de credinţă, din care m-am lămurit că după ce dinastia domnitoare a ţării a lunecat pe mîna celor străini, moldovenii au încetat de a mai scrie despre a lor fapte, precum în timpii trecuţi pînă la acea epocă obicinuia», – scria istoricul moldovan Manolache Drăghici. Şi continua: «Asemenea împrejurări m-au adus în mare dorinţă ca prin tot chipul putincios să compun un extract istoric, care să înfăţoşeze regulat cele mai însemnătoare întîmplări ce supt felurite închipuiri s-au strecurat în trecuţii timpi peste acest pămînt».

Şi la 1821 Manolache Drăghici a purces la scrierea Istoriei Moldovei pe timp de 500 de ani. Pînă în zilele noastre, tomurile I şi II ale căreia le-a tipărit la Iaşi în 1857.

De atunci şi pînă astăzi istorii «de locu, de moldovan scrisă nu se află» (M.Costin).

Din 1812, 1862, 1918 Istoria Moldovei «se scrie de cuceritori, reflectînd punctul lor de vedere» şi urmărind scopul politic de a motiva teoretic pretenţiile teritoriale.

Privită calm, fără «filii» şi «fobii», oricine va observa că Istoria scrisă a Moldovei este consemnarea cronologică documentară a necontenitelor lupte – cu arma, cu pana – împotriva pretenţiilor teritoriale ale diferiţilor vecini – evenimente şi acţiuni, ce-şi găsesc oglindire veridică în letopiseţe, în bogăţia fără seamăn de acte interne şi externe emise de Cancelaria de Stat a Moldovei. Din acest punct de vedere prezenta Istorie a Moldovei este o revenire la adevăratele ei izvoare – la letopiseţele şi documentele statale moldoveneşti. De acum M.Kogălniceanu ne povăţuia: «spre a avea o istorie şi îndeosebi istoria ţării sale, nimic mai bun, mai folositor, mai neapărat este decît de a se întoarce la izvoarele originale – cronicile, biografiile, diplomele (...) – la izvoarele istoriei».

Acelaşi gînd sublinia şi M.Eminescu: «...Procesul întru scrierea istoriei la orice naţiune se începe mai întîi şi constă din cronografie».

În paginile următoare cititorii, specialităţii, nu vor găsi nimic ce nu este sprijinit de documente demult publicate, în anumite feluri comentate şi prin prisma anumitor interese răstălmăcite. Am cutezat totuşi să elaborăm această lucrare, călăuziţi de îndemnul anticilor: «totdeauna va fi nouă şi folosirea celor descoperite de alţii, însuşirea şi rînduirea lor».

Adevărul curat, pe care îl spun oamenii de ştiinţă şi pe care istoria – de cînd există – l-a dovedit şi l-a confirmat este sprijinit, în prezenta Istorie a Moldovei, de culegeri de acte oficiale de mare valoare documentară, de numeroase sinteze ale unor istorici de notorietate europeană, de mărturisiri autentice reproduse cvasiintegral. Desigur, nu este vorba de adevărul «meu», al «lui» sau «alor noştri», ci de adevărul demonstrat de mărturiile, documentele vremii – imparţiale şi, de regulă – libere de ambiţiile comanditarilor, de presiunile ideologice.

Deşi istoriografia mitizată înmulţită astăzi în Republica Moldova adevereşte plenar concluzia prestigiosului istoric romîn Lucian Boia: «Miturile istorice presupun o deformare a trecutului în raport cu prezentul, miturile politice – foarte des – o deformare a prezentului în raport cu trecutul. Trecutul este inevitabil «politizat», iar prezentul «istorizat».

Dorind să ne apropiem, pe cît ne-a fost cu putinţă, de «istoria reală», de Istoria Moldovei «aşa cum a fost», am scris această carte cu mîndrie, de mai multe ori cu mahnă, cu senzaţie amară, lăsată de evocarea urgiilor ce s-au abătut asupra acestui meleag, care nu poartă nici o vină că soarta l-a aşezat «în calea răotăţilor».

Relaţiile vecinilor cu moldovenii nu totdeauna au fost netede, ideale. Moldovenii şi vecinii lor şi-au purtat povara istorică constrînşi de împrejurări, conform mentalităţilor din acele epoci. Şi moldovenii, şi vecinii lor erau «supt vremi». De aceea ar fi cu totul necorect să extindem reprezentările noastre de astăzi asupra veacurilor îndepărtate. Precum tot atît de necorect şi inadmisibil ar fi să facem declaraţii şi să acţionăm, astăzi, în secolul XXI, însufleţiţi de veleităţile protagoniştilor veacurilor medii, dominate de providenţialism şi mentalităţi cuceritoare.

De aceea ne-am străduit să concepem şi să elaborăm Istoria Moldovei într-un spirit imparţial, cu multă îngăduinţă, călăuzindu-ne şi de indulgenţa cronicarului: «Credem neputinţei omeneşti». Dacă, poate, uneori am alunecat uşor – sub presiunea dovezilor – de la concret în discurs (comentariu), cerem scuze cu slovele lui M.Eminescu: «Lupta Moldovei contra numiţilor munteni nu este îndreptată contra elementelor istorice, ci contra celor neistorice». Ne-am străduit să fim şi echidistanţi, avînd în vedere că de atîta amar de vreme Istoria Moldovei a fost alcătuită după croiala «fratelui mai mare» sau a croitorilor din «patria-mumă».

Tragem nădejde că istoricii n-ar trebui să se supere pe documente. Oamenii de cultură, iubitorii de istorie, nu ar trebui să se teamă de dovezi. Istoria documentată, reală, ca şi adevărul, nu poate fi nici bună, nici rea; nici plăcută, nici dizgraţioasă. Ea este aşa cum este. A fost aşa cum a fost. Datoria şi inteligenţa noastră constau în a o însuşi. Şi a trage învăţăminte.

Nădăjdium şi noi, ca şi M.Kogălniceanu în 1845, că Istoria Moldovei va fi
înţeleasă şi acceptată de «toţi acei ce se interesează de naţionalitatea şi de civilizaţia
noastră, care se pot dezvolta numai prin istorie...». Nădăjduim că prin editarea
Istoriei Moldovei, «contribuind la dezvoltarea patriotismului, voi contribui totodată
la părăsirea utopiilor care pe mulţi au înşelat pînă acum...» (M.Kogălniceanu).

Paginile următoare ne îndeamnă să fim dîrji, să nu ne lăsăm tumăniţi de sirene false. Închinîndu-ne chipului luminos şi întremător al Moldovei noastre, să-i păstrăm credinţă şi nădejde nestinsă în revenirea la slava şi cinstea de altădată. Să ne îmbărbătăm împreună cu poetul moldovan Cezar Ivănescu din Moldova de dincolo:

Călăuziţi de scrisă slovă,

Pe cer, pe stele, viers divin,

Eu, Ţie mă închin, Moldovă,

Ţie, Moldovă, mă închin!

Închinare Moldovei

Să stăm strîmb şi să judecăm drept:

cui face rău moldovanul, ce i-ar strica moldovanului, dacă el va şti că meleagul său străbun cu dulcele nume Moldova, «din care neamul său îşi trage obîrşia, a fost cîndva o ţară independentă?

Ce-i va strica să ştie că strămoşii lui au trăit, cînd în mulţumire, cînd în suferinţă şi că pe înaltul scaun al ţării s-au urcat vreo 96 de domnitori, dintre care o mare parte aveau în gîndire, de cum se cocoţau pe tron, cum să-şi fure ţara şi nu cum s-o ajute?

Cu ce i-ar strica moldovanului să ştie că sărmana Moldovă a fost călcată în picioare de atîţia năvălitori barbari sau ocupată vremelnic cînd de un vecin, cînd de altul şi că bucăţi din trupul ei au fost furate, iar fraţii lui de pe aceste meleaguri pierdute au avut de suportat cele mai crude şi neomeneşti cazne?» (C.Mihăescu-Gruiu).

Pe cine şi de ce îi supără, dacă moldovenii vor şti toate acestea? De ce moldovenii ar trebui să cerşească de la cineva dreptul lor la istorie? Dreptul lor la existentă?

Istoria Moldovei, pe care cu nădejde şi plecăciune o oferim cititorului, a fost concepută şi realizată din ferma convingere fundamentată de M.Kogălniceanu:

«Dacă vreodinioară studiul istoriei a fost trebuitor, aceasta este în epoca noastră, în acest timp de haos, cînd şi oameni publici şi oameni privaţi, bătrîni şi tineri ne-am văzut individualităţile sfîşiate şi iluziile, ce ne erau mai plăcute, şterse. Într-un asemenea timp limanul de mîntuire (salvare), altarul de reazăm pentru noi este studiul istoriei»...

Căci un stat care-şi dispreţuieşte temeliile sau le lasă la cheremul străinilor, un popor care-şi desconsideră trecutul, astfel dezrădăcinîndu-se – nu pot dăinui. Părinţii care nu poartă cinste străbunilor ajung să nu fie respectaţi de urmaşi. Şi astfel soarta statului şi a poporului rămîne s-o hotărască alţii.

Paginile următoare despre Istoria Moldovei de la începuturi pînă la 1716, pe care cu plecăciune le propunem cititorilor, adeveresc cu vîrf şi îndesat concluzia marelui scriitor moldovan Mihail Sadoveanu:

«Şi moşii noştri, ca şi ai răzeşilor şi mazîlilor de astăzi de la Soroca, Orhei ori Lăpuşna, s-au luptat şi au murit, ştiindu-se MOLDOVENI în ţara lor – MOLDOVA».

Să ne convingem...

    Nu sunt comentarii

Conectați-vă pentru a scrie

×