Septembrie 1941-martie 1942. Administraţia romînească şi soluţia germană. Transnistria I
14.12.2020
0
802
Septembrie 1941-martie 1942. Administraţia romînească şi soluţia germană. Transnistria I

Prin acordul încheiat la Tighina (rus. Bendery) la data de 30 august 1941, Romîniei îi fusese cedată administrarea civilă a Transnistriei, astfel încît nimic nu mai împiedica o expulzare a evreilor pe malul stîng al Nistrului. Pe de altă parte, acordul stipula şi faptul că exilarea acestora dincolo de Bug nu se putea realiza din cauza operaţiunilor militare, drept pentru care, pînă la evacuarea definitivă în Est, trebuiau „adunaţi şi puşi la muncă în lagăre de concentrare” [13], pe teritoriul Transnistriei.

Deportările din lagărele Basarabiei au început la mijlocul lui septembrie 1941. Ordine secrete reglementau procedurile exacte, accentul punîndu-se pe epurarea definitivă a provinciei, pe finalizarea expulzării şi pe asigurarea ordinii; soarta evreilor interesa prea puţin. Jandarmilor şi poliţiştilor li s-a pus în vedere ca în Basarabia să nu mai rămînă absolut niciun evreu [14]. Cîte 30 de kilometri trebuiau parcurşi în fiecare zi, cu trei pauze a cîte o oră. Oamenii aveau să fie duşi la Nistru şi de acolo mai departe, pe jos, în convoaie a cîte 1500 de persoane. Pentru cei ce nu puteau efectua marşul pedestru, trebuiau asigurate 50-60, în cazuri speciale chiar 100-120 de căruţe. Proviziile urmau să şi le procure evreii înşişi, însă prefectura avea datoria să-i ajute, asigurînd rezerve. O atenţie deosebită trebuia acordată disciplinei jandarmilor, care urmau a fi sancţionaţi cu cea mai mare asprime, dacă se atingeau de prizonieri. Înnoptarea se făcea sub cerul liber şi numai pe vreme rea în clădiri [15]. Pentru că se presupunea că marşurile aveau să se soldeze cu numeroase victime, jandarmii erau însărcinaţi să sape dinainte, la anumite intervale, gropi comune. Este posibil să fi existat şi un ordin verbal conform căruia cei ce rămîneau în urmă trebuiau împuşcaţi [16] – deşi, în ceea ce-i privea pe deportaţi, e indiferent dacă existase sau nu un astfel de ordin, întrucît jandarmii îşi puteau îndeplini misiunea numai datorită indiferenţei şi unei doze bune de dispreţ faţă de semeni. Arareori se asigurau suficiente căruţe pentru bagaje. Alimentele şi apa nu ajungeau, iar în adăposturile provizorii din cîmp nici măcar nu se putea dormi. Pe căldura, ploaia şi noroiul din toamna anului 1941, masele de oameni puteau fi puse în mişcare doar cu ajutorul violenţei fizice. Un raport trimis Siguranţei Chişinău descrie începutul marşului pedestru:

„Se ştie că în ziua de 8 octombrie a.c. a plecat un transport de evrei între 1600-2500 persoane, cu bagaje într-un convoi de căruţe, iar ei pe jos cu destinaţia spre localitatea Balta Ucraina.

Starea lor era cum nu se mai poate închipui, bolnavi, bătrîni, copii mici, şi foarte goi, nu mai vorbesc de tratamentul lor primit de la cei ce-i escortau” [17].

Ca evreu „privilegiat”, suceveanul dr. Meier Teich a fost martor la trecerea locuitorilor lagărului din Edineţ:

„Deodată se aud din depărtare murmure surde cari se accentuează din ce în ce şi în cele din urmă se transformă în urlete. „ Vin evreii din Ediniţ. Sunt goi, flămînzi, goniţi ca o haită de cîini”. Iată-i că au şi ajuns. Nu voi uita niciodată tabloul acela. Înaintea mea nu sunt fiinţe omeneşti. Flămînzi, îmbrăcaţi în cîrpe, ei se tîrăsc, tremură, gem şi urlă. În fundul ochilor poartă groaza morţii aşa cum o poartă vînatul fugărit de haita de cîini şi de şuierul gloanţelor. Turma aceasta mînată şi bătută de gîrbaciul şi arma soldaţilor se mişcă uniform cu gesturi molatice, căznite, aproape inconştiente. Bestiile nu dau voie nimănui să se oprească şi gonesc tot înainte spre Nistru, spre plută, spre iad. Dar noi îi înconjurăm şi în clipa măruntă de turburare reuşim să le strecurăm ceva alimente, ceva îmbrăcăminte, ba chiar să furăm cîţiva dintre ei şi să-i ascundem în grupul nostru. Dar soldaţii reuşesc să rupă repede cordonul nostru şi după ce se reface convoiul, aud pentru prima dată ordinul care de aici înainte îmi va fluiera de multe ori în urechi: „Cine nu poate să meargă mai departe şi rămîne în urmă va fi împuşcat” [18].

Dintre basarabeni au supravieţuit poate 40% [19].

Cu evreii din Bucovina, soarta a fost mai blîndă: în vreme ce unii au fost scutiţi de expulzare, ceilalţi s-au putut pregăti din timp şi au fost cruţaţi, cel puţin, de marşul pedestru pînă la Nistru. Din pură teamă de colapsul economic, consulul german din Cernăuţi a intervenit şi a obţinut aprobarea ca o parte a evreilor să rămînă pe loc [20]. În afara oraşului, comunităţi întregi s-au asociat într-un convoi de căruţe. Bagajele au putut fi triate şi aranjate raţional. Evreii bucovineni dispuneau de mai multe obiecte de valoare şi de mai mulţi bani decît basarabenii. Aşa se face că jandarmii i-au găsit mai bine pregătiţi – şi se pare că s-au şi purtat ca atare. Wolf Rosenstock a descris drumul evreilor din Vijniţa către Djurin:

„Ne-am asociat [un grup de oameni din Vijniţa – n.a.], am închiriat nişte căruţe şi, sub conducerea cîtorva jandarmi, pe care îi plătisem pentru asta, călătoria a continuat. Destinaţia convoiului nostru era, după cum ni s-a comunicat, localitatea Djurin, la vreo 50 de kilometri est de Moghilău, unde ne-a dirijat oficiul central din Moghilău. Jandarmii care ne mînau nu erau chiar cei mai răi; un bacşiş gras îi făcuse aproape umani. Dar crudă şi nemiloasă s-a dovedit vremea. Jandarmii nu voiau să renunţe la odihna lor de noapte; ei dormeau în casele ţăranilor, dar noi a trebuit să petrecem două nopţi, pe ger, în zăpada care cădea fără milă, sub cerul liber, cu femeile şi cu copiii mici. Nu sunt în stare să descriu chinul şi suferinţa acestor nopţi” [21].

Este evident că existau şi paznici mai puţin înţelegători, iar interesele de război aveau, în orice caz, prioritate în faţa necesităţilor deportaţilor. Nu era permisă folosirea şoselelor, iar căruţele pentru bagaje lipseau. Bolnavii, copiii şi bătrînii erau nevoiţi să meargă pe jos, deoarece convoiul dispunea de numai cinci care, în loc de cele cincizeci prevăzute [22]. Trebuiau, înainte ca iarna să se dezlănţuie cu toată furia, să ajungă în zona de colonizare ce le fusese indicată. Adi Herzog îşi aminteşte:

„Era toamnă tîrzie. Era frig, ploua, iar vîntul – vînt venit din Siberia — ne bătea neîntrerupt în faţă: doar eram la est de Carpaţi. Drumuri existau, drumuri de ţară, consolidate numai cu piatră de rîu, dar noi nu aveam voie să mergem pe ele, ci trebuia să mergem pe laturi, de cealaltă parte a şanţurilor, aşadar pe marginea cîmpurilor mustind de apă. Pămîntul era corespunzător de moale – şi corespunzător de adînc, uneori pînă la genunchi, ne scufundam noi la fiecare pas. […] Coborîserăm din vagoanele pentru vite – şi ca vitele eram mînaţi acum, cu leaţuri rupte de soldaţii de pază din gardurile ţăranilor. Cine era lovit cu un leaţ în care mai rămăseseră cuie, acela chiar că avea ghinion: de cele mai multe ori, rămînea întins în drum. Pe de altă parte, avea noroc dacă i se acorda un glonte, în loc să fie numai împins cu piciorul în şanţ, pentru că atunci lupii i-ar fi făcut capătul” [23].

De parcă nordul Transnistriei nu ar fi avut deja de primit destui disperaţi şi destule nenorociri, a început, la sfîrşitul lui octombrie 1941 – întrucît Antonescu voia să epureze oraşul -, şi primul val de deportări ale evreilor din Odessa. Oamenii au trebuit, pe averse puternice de toamnă, să străbată pe jos 150 de kilometri, pe drumuri de ţară mustind de apă pînă în adînc, fară a avea parte de protecţia vreunui adăpost sau de hrană suficientă [24].

    Nu sunt comentarii

Conectați-vă pentru a scrie

×