Iulie-septembrie 1941
18.01.2021
0
646
Iulie-septembrie 1941

Pe 17 iulie 1941, Antonescu a reiterat ordinele bine cunoscute: evreii din Basarabia trebuiau scoşi din sate, duşi în direcţia Nistrului şi concentraţi în lagăre, de-a lungul graniţei. Ca să nu reprezinte pentru nimeni o povară, acolo trebuiau puşi, de exemplu, la sortarea muniţiei. Seara trebuiau supravegheaţi cu severitate. În schimb, interzicea categoric să fie ucişi sau maltrataţi în vreun fel [3].

„Experimentul închisorii” făcut de profesorul Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford a arătat că nu este nevoie decît de un cadru formal specific pentru a face, dintr-un grup de oameni paşnici, un sistem social de control terorist. Grupul de voluntari selectaţi din rîndul studenţilor nu era predispus la comportamente de tip autoritar; oricare dintre cei implicaţi ar fi putut deveni „prizonier” sau „gardian”, aspectul fiind decis prin tragere la sorţi. Totuşi, situaţia s-a înrăutăţit în aşa măsură, încît, după o săptămînă, experimentul a trebuit întrerupt. O treime dintre studenţii „gardieni” s-au dovedit a fi „paznici buni”, o treime „duri, dar corecţi”, iar o treime, tirani. „Atmosfera de închisoare” a căpătat trăsături despotice fiindcă „paznicii buni” şi cei „duri” au refuzat să ia atitudine împotriva camarazilor lor şi să încalce astfel consensul social al gardienilor [4]. Dacă transferăm experimentul lui Zimbardo asupra comportamentului avut de administraţia romînească în toamna şi iarna anului 1941, devine clar de ce ordinul lui Antonescu de a-i trata pe evrei „omeneşte” nu s-a putut solda decît cu un eşec. Este de presupus că jandarmii romîni erau obişnuiţi să facă uz de forţă, că îi lega o camaraderie strînsă şi că misiunea ce le fusese încredinţată era aproape imposibil de îndeplinit cu mijloacele de care dispuneau.

La numai o zi după ordinul verbal al Conducătorului, pe 18 iulie 1942, marele pretor, generalul Ioan Topor, a trimis o telegramă Ministerului de Interne, în care arăta că 3400 de evrei fuseseră izgoniţi, din zona frontului, în judeţul Bălţi şi că el nu vedea nicio posibilitate de a-i aproviziona cu alimente şi de a asigura suficient personal de pază. Rămînerea lor în Basarabia fiind inoportună, era imperios necesar să fie duşi în interiorul ţării [5]. Din multe dintre lagărele şi ghetourile organizate în grabă soseau rapoarte similare: jandarmii erau suprasolicitaţi, trebuind să se îngrijească de adăpostirea, aprovizionarea şi paza oamenilor şi nu ştiau cum să se descurce. Cu siguranţă, i-a „ajutat” faptul că evreii erau consideraţi străini, „escroci” şi „exploatatori”, astfel încît obligaţia de a le purta de grijă se încadra în anumite limite.

În final, una singură dintre soluţiile problemei evreieşti părea practicabilă, pentru ca administraţia să scape de grija supravegherii şi a aprovizionării deportaţilor: expulzarea acestora în Est. Autorităţile romîne voiau să se debaraseze cît mai rapid de povara umană, drept pentru care, încă din iulie 1942, au dus aproape 30.000 de evrei pe celălalt mal al Nistrului, în Ucraina. Acolo însă, întrucît frontul înainta prea încet, germanii aveau cu totul alte preocupări, astfel încît au insistat asupra unei înapoieri imediate, fără nicio amînare. Depeşele circulau dintr-o parte într-alta. Trei săptămîni încheiate a durat tocmeala murdară asupra a ceea ce trebuia să se întîmple cu deportaţii, pînă cînd, în sfîrşit, un prim grup s-a putut întoarce în Basarabia. Evident, partea romînă a perceput o astfel de reglementare a situaţiei ca pe o înfrîngere. În orice caz, traversarea pe la Moghilău (ucr. Mohyliv-Podil’s’kyj) a fost interzisă. Cînd germanii şi-au permis să-i trimită pe evrei înapoi, romînii au deschis focul. Şeful trupei de intervenţie D, Otto Ohlendorf, a hotărît să accepte provocarea şi a ordonat ca deportaţii să fie transferaţi prin altă parte, unde capul de pod era controlat de unităţile germane. Pentru oamenii epuizaţi şi flămînzi, lupta aceasta pentru putere a însemnat un drum de mai mulţi kilometri, parcurs pe jos. Cine nu ţinea pasul, cine se prăbuşea, era împuşcat fără probleme – fiind vorba, în primul rînd, de copii, de bolnavi şi de bătrîni. Mai mult de o mie de oameni nu au mai ajuns pe ţărmul romînesc [6].

De vreme ce deportarea fusese împiedicată, trebuia găsită o altă soluţie – cel puţin pînă cînd drumul către Est avea să fie eliberat. De aceea, Jandarmeria a organizat lagăre de tranzit, dintre care cel mai mare avea mai mult de 20.000 de locuitori. Adăpostiţi într-un spaţiu mult prea restrîns, fără hrană suficientă, fără posibilitatea de a menţine standarde elementare de igienă, oamenii trăiau de pe o zi pe alta şi erau puşi la muncă silnică absurdă.

În orice caz, din perspectiva Bucureştiului situaţia părea rezolvată cît se putea de convenabil. În ceea ce privea îngrijirile medicale, a comunicat Centrala, rebuia să se apeleze la ajutorul medicilor evrei. Deportaţii puteau să suporte, din banii lor, cheltuielile pentru hrană, iar în caz că nu aveau suficienţi bani, era de datoria unităţilor de jandarmi să le acorde asistenţă [7]. În mod evident, imaginea distorsionată a romînilor despre evrei îşi genera propria realitate: nu erau ei oare – aşa se punea problema – destul de bogaţi? Nu-şi puteau plăti ei înşişi alimentele? Bucureştiul nu lua în calcul faptul că mulţi fuseseră jefuiţi pe drum şi că numeroase familii abia putuseră face rost de bani, întrucît fuseseră nevoite să-şi vîndă lucrurile la un preţ derizoriu. La insistenţele organelor locale, conducerea statului a dispus ca deportaţii să-şi cîştige existenţa prestînd muncă în folosul comunităţii. Mai tîrziu, Prefectura din Cetatea-Albă (ucr. Bilhorod-Dnistrovs’kij) a făcut cunoscută o dispoziţie a Ministerului de Interne, conform căreia evreii trebuiau plătiţi corespunzător, pentru a se putea hrăni şi îmbrăca şi pentru a putea achiziţiona combustibil pentru iarnă. „Patronilor” nu li se permitea, în niciun caz, să vizeze, ca urmare a angajării evreilor, cîştiguri necinstite [8].

Cît de puţin interesat era guvernul de cunoaşterea situaţiei reale o arată numeroasele petiţii ale autorităţilor administrative locale. Locotencnt-colonelul J. Poitevin a raportat, din zona Atachi, că legiunea de jandarmi pe care o conducea nu avea posibilitatea de a hrăni şi de a adăposti cei 25.000 de evrei proveniţi din inspectoratul Cernăuţi. Aprovizionarea cu alimente din comunele învecinate era aproape imposibilă, acestea fiind ruinate ca urmare a izgonirii evreilor. Chiar şi supravegherea deportaţilor constituia o problemă. El solicita, de aceea, ca Cernăuţiul să organizeze, pe proprie răspundere, în judeţul Hotin, un lagăr [9]. Două zile mai tîrziu, Jandarmeria din Cernăuţi a raportat că, în ciuda tuturor eforturilor, era pusă în imposibilitatea de a asigura alimente pentru atît de mulţi oameni. Lipsea în primul rînd pîinea, iar numeroşi evrei nu mai aveau deloc bani, fiind în pericol să moară de foame [10]. Pe 16 septembrie, colonelul Mînecuţă, aflat la Edineţ, a prezentat detaliat situaţia din lagărul local: în perimetrul a cinci străzi erau adăpostite 12.248 de persoane. 1500 de pîini fuseseră împărţite gratuit şi încă 1500 fuseseră puse în vînzare la preţul de 10 lei kilogramul, dar rămăseseră în magazin. „Evreii se plîng că sunt lipsiţi complect de mijloace băneşti din cauză că au fost jefuiţi [în timpul deportării şi al şederii în Edineţi – n.a.], iar ce le-a mai rămas au vîndut ca să poată trăi” [11]. Se pare că existaseră, într-adevăr, probleme cu paza, aceasta fiind, iniţial, încredinţată recruţilor, care îi jefuiseră pe evrei, abuzaseră de dînşii în diverse moduri şi, în plus, îşi neglijaseră îndatoririle de control. Acelaşi lucru îl făcuseră şi pionierii din garnizoana locală. Totuşi, după sosirea unei unităţi de jandanni, fusese asigurată măcar supravegherea. Cît de puţin izbutise încercarea de a pune ordine în haos fără ajutorul guvernului s-a dovedit doar patru zile mai tîrziu, cînd în Edineţ s-au semnalat primele cazuri de tifos exantematic [12]. La momentul respectiv, Bucureştiul spera deja să poată rezolva cît de curînd problema, prin expulzare.

    Nu sunt comentarii

Conectați-vă pentru a scrie

×