Ghetorui și lagăre de muncă și de concentrare a evreilor și rromilor în Transnistria, 1941-1944.
27.12.2020
0
769
Ghetorui și lagăre de muncă și de concentrare a evreilor și rromilor în Transnistria, 1941-1944.

Ceea ce, la începutul războiului, mai avea poate un oarecare „sens”, „pedepsirea iudeo-bolşevicilor”, „răzbunarea” pe ei pentru „umilinţa din 1940” şi „eliminarea focarului de pericol”, şi-a pierdut logica intrinsecă cel mai târziu după ce „israeliţii” fuseseră „prinşi” şi închişi în ghetouri şi lagăre – fiind astfel evident că nu mai reprezentau niciun „pericol”, de vreme ce erau la bunul plac al paznicilor lor. Pentru autorităţile poliţieneşti şi provinciale, ei au devenit, dintr-un potenţial „duşman imprevizibil”, o „problemă administrativă”. Factorii de răspundere aveau deplină libertate de decizie asupra modului de a proceda în această privinţă. La început, dispoziţiile Centralei din Bucureşti fuseseră menite să sublinieze necesitatea asigurării ordinii, însă, ulterior, guvernul şi-a recunoscut incapacitatea de a rezolva dificultăţile pe care şi le crease singur, a delegat instanţelor locale responsabilitatea şi le-a conferit, în schimb, puteri absolute.

În esenţa ei, varianta românească a prigonirii şi a exterminării birocratice a evreilor a constat într-o succesiune de evenimente, reprezentată de: expulzarea brutală, ca aşa-zisă soluţie a tuturor problemelor; eşecul planului de deportare în Est; colonizarea improvizată, în condiţii inumane; izbucnirea epidemiilor şi, în fine, în spaţiul de contact cu autoritatea germană, „combaterea epidemiei prin uciderea oamenilor”. În decembrie 1941 şi ianuarie 1942, unităţile române s-au implicat direct în execuţiile în masă; mai târziu, unităţile germane au preluat – cu sau fără aprobarea românilor – „misiunea de a ucide”. De trei ori a fost parcursă această logică a violenţei şi a morţii:

1) în vara anului 1941, când evreii au fost „prinşi” pentru a fi expulzaţi cât mai curând în Est, însă administraţia militară germană din Ucraina a refuzat să-i preia, astfel încât au trebuit amenajate lagăre de tranzit, care nu ofereau, în niciun caz, condiţii de cazare corespunzătoare;

2) în iarna 1941-1942, când planul de expulzare dincolo de Bug a eşuat şi, din nou, oamenii au trebuit adăpostiţi în condiţii de provizorat. Tifosul exantematic ameninţa acum nu doar pe evrei, ci şi armata şi administraţia. În timp ce, în vestul Transnistrici, sub administraţie exclusiv românească, evreii au fost lăsaţi în voia soartei – adică a epidemiei -, autorităţile din zona Bugului au intervenit în mod direct în orânduiala morţii. Aici, logica standardelor morale parţiale s-a aliat cu aşa-zisele exigenţe ale zonei de pornire a operaţiunilor militare şi ale protejării teritoriilor locuite. Doar vieţile românilor şi ale germanilor contau cu adevărat. Nefiind dispusă ori capabilă să combată epidemia, administraţia s-a decis asupra unei exterminări în masă sistematice.

3) În 1942, când românii au încercat, pentru a treia oară, să rezolve „problema evreiască” printr-o expulzare în Est, căreia i-au căzut victime, de această dată, evreii din Odessa şi din sudul Transnistriei. Din nou, germanii au interzis accesul deportaţilor pe teritoriul controlat de ei, doar că acum au luat problema în mâinile lor. Când jandarmii români i-au dus pe evrei, „din răzbunare”, în apropierea teritoriilor locuite de etnicii germani, brutele din SS au rezolvat „problema” prin uciderea metodică. În vederea combaterii epidemiei, cadavrele au fost fie stropite cu benzină şi arse, fie „stinse” în cuptoare de var. E posibil ca evreii ucraineni din Transnistria să fi supravieţuit, între anii 1941 şi 1944, în proporţie de doar douăzeci la sută [1].

Niciunul dintre făptaşi nu a fost, efectiv, obligat să comită acte de violenţă [2]. Fiecare prefect, fiecare jandarm, fiecare poliţist ucrainean avea libertate de decizie. Bucureştiul trasa doar directivele generale, ordonând, de exemplu, izgonirea evreilor din Basarabia şi din Bucovina şi stabilind ce şosele trebuiau folosite în acest scop şi câţi kilometri trebuiau parcurşi; amănuntele efectuării fiecărei evacuări erau însă lăsate la latitudinea comandourilor respective. Într-adevăr, între convoaie au existat diferenţe majore, în funcţie de atitudinea responsabililor direcţi, de dispoziţia jandarmilor însoţitori şi de condiţiile exterioare, precum starea vremii ori originea deportaţilor. La început, depăşită fiind de situaţie, administraţia locală solicitase, în repetate rânduri, ajutor – fară însă a obţine din partea Bucureştiului altceva decât nişte principii generale. Astfel, evreii au fost expuşi milei, indiferenţei, egoismului, sadismului indivizilor, precum şi dorinţei de putere a unor grupe incontrolabile, inclusiv a poliţiei evreieşti.

Abia treptat s-au reinstaurat structurile ordinii sociale, deoarece între jandarmi, localnicii ucraineni şi deportaţi s-au stabilit, în unele locuri, legături omeneşti. „Binecuvântata” corupţie şi-a arătat efectele. Din patria îndepărtată soseau din ce în ce mai des ajutoare. La rândul său, întrucât străinătatea era cu ochii pe România, Bucureştiul a dat dovadă, începând din 1943, de o anumită „grijă”.

Exilaţii au avut, de la caz la caz, o soartă foarte diferită. Dintre ei, evreii din Bucovina – şi mai ales cei din Bucovina de sud – aveau, fără îndoială, cele mai mari şanse de supravieţuire, întrucât dispuseseră de mai mult timp pentru a se pregăti, de vreme ce deportările au început, în cazul lor, abia în octombrie, pe când deportarea celorlalţi începuse încă din septembrie. În parte, au fost duşi cu trenul până la graniţa românească; deşi călătoria în vagoanele pentru vite a suprasolicitat fizicul multora, a fost oricum mai suportabilă decât marşul foamei din lagărele de tranzit din Basarabia către Est. În plus, evreii bucovineni dispuneau de structuri comunitare cu experienţă, în timp ce mai departe, în Est, pe teritoriul stăpânit de sovietici, organizaţiile de întrajutorare evreieşti fuseseră desfiinţate. Coeziunea lor socială, cunoştinţele lor practice ca meseriaşi şi tehnicieni şi educaţia lor formală le-au dat evreilor din Bucovina, în perioada 1942-1944, posibilitatea de a-şi organiza, cu un relativ succes, supravieţuirea. Au stabilit relaţii cu paznicii români, iar mai târziu curierii au început să aducă din patrie ajutoare şi bani. Chiar şi statutul lor, de reprezentanţi ai culturii germane, le-a permis să depăşească anumite bariere. La fel de „avantajoasă” pare a mai fi fost, din perspectiva de astăzi, doar situaţia iniţială a evreilor din nordul Ucrainei. Mulţi dintre aceştia au putut rămâne în localităţile de domiciliu; desigur, au fost nevoiţi să-şi reducă spaţiul locativ şi să suporte samavolnicia ocupanţilor români, dar trăiau, în continuare, în mediul lor, putând astfel să se bucure de anumite facilităţi. Evreii din sudul Ucrainei au avut, în schimb, şanse minime de supravieţuire, ei confruntându-se cu dispreţul total al ocupanţilor români şi germani şi fiind lipsiţi de timpul şi de posibilitatea de a se organiza.

Din România nu au fost deportaţi doar evrei, ci şi, în vara anului 1942, un număr considerabil de rromi. Mortalitatea a fost, în rândul acestora, probabil la fel de mare ca şi în cazul evreilor din Basarabia şi din Bucovina, fiind posibil ca aproximativ 11.000 dintre cei 25.000 de deportaţi să nu fi supravieţuit, pentru că foamea, frigul şi tifosul i-au secerat şi pentru că, în zonele locuite de etnicii germani, au fost ucişi de comandourile SS. Cu toate acestea, anumite servicii ale administraţiei româneşti au reacţionat la anomalii şi la samavolnicie mai din timp şi cu mai puţină indiferenţă decât o făcuseră cu un an în urmă, în cazul deportaţilor evrei. La rândul său, Bucureştiul a intervenit mai prompt. Structura socială a expulzaţilor a îngreunat însă întrajutorarea, iar administraţia transnistreană s-a dovedit, ca şi mai înainte, incapabilă, deoarece nu-şi putea controla funcţionarii, asistenţă efectivă din patrie nu exista, iar comandourile criminale germane otrăveau, la rândul lor, atmosfera .

    Nu sunt comentarii

Conectați-vă pentru a scrie

×