«MOLDOVENII — RĂDĂCINA ȚĂRII…»
30.12.2020
0
735
«MOLDOVENII — RĂDĂCINA ȚĂRII…»

Din Sfînta Scriptură se știe că la început a fost cuvîntul. Rostit, apoi scris- Primele știri despre istoria popoarelor au fost transmise oral din generație în generație, ca mai apoi să fie fixate în scris. Astfel «cei dintîi istorici» au fost creatorii populari; legendele, cîntecele istorice, baladele fiind «un mare izvor istoric» (N. Bălcescu).

      Acest adevăr îl susținea și Alecu Russo. In lucrarea sa «Poezia poporală», publicată postum în 1866, dînsul constata: «Datinile, poveștile, muzica și poezia sînt arhivele poporului. Cu ele se poate oricînd reconstitui trecutul întunecat».

      Caracterul mai mult sau mai puțin stabil al fondului creațiilor norodnice, facultatea cîntecelor bătrînești, a doinelor, în general a literaturii orale de evocăre istorică, de a păstra și a transmite urmașilor fapte și întîmplări, acoperite de «negura de vremi», sînt folosite din vechime la reconstituirea unor evenimente însemnate, la explicarea proceselor de apariție și consolidare a unor popoare și țări. Grăitoare în această privință este lucrarea lui J. Frazer «Folclorul în Vechiul Testament» (1923).

      Istoria umanității cunoaște nu puține cazuri de intrare a faptelor istorice în mit, adică în legendă. Apoi, după scurgerea anilor, acestea au fost reconstituite ca atare, pornindu-se de la mit, de la convingerea că legenda reflectă oricum obiectiv realitatea antică. Arheologul german Heinrich Schliemann a făcut descoperiri epocale privind Grecia antică, pornind de la ideea că legenda și istoria sînt realități cu conținut oricum identic. Călăuzindu-se de locurile descrise, de faptele și întîmplările cîntate de Homer în «Iliada» și «Odiseea», Heinrich Schliemann a descoperit Troia, arătînd că miturile despre Hector, Achiles și Elena Preafrumoasă, despre Agamemnon și Clytemnestra nu sînt închipuiri, ci țin de adevăr; demonstrînd că «Homer nu a scris povești, ci istorie adevărată, înveșmîntată în formă poetică».

      Fără îndoială, nu întotdeauna fenomenele folclorice redau cuprinzător și adecvat realitățile istorice. Cu toate acestea, interdependența a două laturi ale creației populare-reală (istorică) și imaginară (de ficțiune) — este recunoscută de toți cercetătorii. Credem că nu riscăm prea mult, afirmînd că, într-o măsură sau alta, creațiile populare pornesc de la cazuri și fenomene reale. Amplificate de forța emotivă a omului, îmbogățite de imaginația lui, ele trec în legendă, exprimînd «părerea proprie a poporului» despre figurile și evenimentele istorice.

      Nu rareori se întîmplă că această «părere proprie a poporului» despre istoria lui diferă de părerea acelor istorici, care, fiind în slujba oficialităților, consideră că «preaslăvirea etniei» este «mai mult decît o datorie științifică: e o datorie patriotică» (H. Stahl). Este curios că în secolul trecut J. Michelet scria despre «Miorița», căutînd «argumente în favoarea bieților valahi năpăstuiți», cu toate că această baladă nu pomenește de nici un «valah».

      Năzuind «să înfățișeze neamul în cele mai bune, cele mai demne, mai cuviincioase și mai impresionante condiții», unii autori riscă să modeleze creațiile autentice după propriul plac și propria viziune. Tendințele de remodelare, «înnobilare» (ideologică, politică) a fondului unor lucrări folclorice, de regulă, sunt inspirate de anumite idei supernaționale. Corectările și reinterpretările nu rareori se fac «de hîtîrul unei sau altei doctrine politice și ideologice» (V. Alexeev). In acest sens balada «Miorița» se prezintă drept un exemplu dramatic de revizuiri conceptuale, procedeu la care recurg diferiți autori, mai ales în perioadele istorice de radicale transformări politice și sociale. Cum ar fi, bunăoară, zilele noastre.


Fără nici o îndoială, «în versiunea lui Alecsandri acest mit («Miorița») e o capodoperă» (G. Călinescu ).

Fără nici o îndoială, «Miorița»«a fost și este, pe drept cuvînt, considerată drept cel mai desăvîrșit produs al măestriei artistice a poporului nostru și acestei versiuni (a lui Alecsandri) trebuie să ne adresăm atunci cînd dorim să înțelegem formulele specifice ale capacității creatoare, virtualitățile artistice ale poporului» (A. Fochi).

      Deci, moldovenii au încă un prilej de legitimă mîndrie. Doar prima și cea mai cunoscută variantă a baladei «Miorița», care, invocînd destinul ciobanului moldovan, exprimă «la modul mitic ideea veche și scumpă a continuității neamului…, explică și în plan estetic acea exemplară rezistență a neamului (moldovenesc, evident — n. n.) încă în primul mileniu al său de rezistență» (E Agrigoroaiei), a fost descoperită de un moldovan într-o regiune istorică a Moldovei. Prima dată a văzut lumina tiparului la Iași, în fosta capitală a Moldovei.

      Cu toate acestea, «versiunea clasică» a baladei «Miorița», publicată de V. Alecsandri, are, în viziunea unor cercetători, «un mare cusur»; ea nu cunoaște noțiunea «romîn», oficializată și generalizată după 1862. În lucrările unor anumiți autori această lipsă iritantă nu se comentează fățiș. Golul dureros este completat (și interpretat) cu tot felul de declarații, adică savante. De pildă: «Aici (in balada «Miorița») e simbolizată existența pastorală a poporului romîn și chiar unitatea lui… Trei ciobănei se coboară la vale cu turmele. Unul e vrîncean, altul ungurean (adică, ardelean) din partea ungurilor, altul moldovan…» (G. Călinescu, 1941). Oare chiar să nu fi știut inimosul critic ordinea în care sînt enumerați ciobanii în baladă? Să ne amintim: primul este numit eroul principal — moldovanul: «unu-i moldovan», apoi urmează alții figuranți: «unu i ungurean și unu-i vrîncean». În calitatea sa de istoric literar G. Călinescu nu putea să nu-l pomenească pe «cel moldovan». Sentimentul arhipatriotic însă, excitat și de absența vreunui cioban cît de cît «romîn», l-a îndemnat, probabil, să inverseze ordinea în care sînt fixați ciobanii în baladă. Să-l plaseze pe «cel moldovan» la coadă. Nu importă că îi «mai ortoman». Dar aceasta… fiindcă veni vorba…

      «Prezența «Mioriței», din vechimi, pe toate marginile cuvîntului romînesc este încă o dovadă a unității spirituale, teritoriale și de istorie a neamului nostru» (Al. Căprariu, 1975). Intr-un foarte original capitol «V. Alecsandri: spiritul cult al folclorului» din a sa «Istorie critică a literaturii romîne» N. Manolescu afirmă: «La Alecsandri (și într-o variantă de a lui Densușeanu) ciobanii provin din toate provinciile romînești… «Miorița» surprinde concispoetic esența vieții pastorale a romînilor de pretutindeni».

      Sînt mai mult decît curioase aceste declarații despre «unitatea» poporului romîn, întrezărită de G. Călinescu; «unitatea teritorială și de istorie», aflată de Al. Căprariu; declarația cum că ciobanii din balada «Miorița» «provin din toate provinciile romînești» (N. Manolescu). Dacă am fi obligați să credem acestor autori, poporul, numele căruia este însoțit, se pare, în mod obligatoriu de determinativul «de pretutindeni» (ați ghicit, desigur, de care norod este vorba) ar fi alcătuit numai din… unguri și din moldoveni. Nu credem că împărtășesc această părere istoricii și etnologii romîni de ieri și de astăzi, acei care au întocmit și au aprobat actuala Constituție a Romîniei, stat național.

      …După cum ne amintește Mihail Sadoveanu, Vasile Alecsandri «întîia oară a auzit sunînd silabele misterioase ale «Mioriței» în plaiurile munților Moldovei… În Vrancea sălbatică și veche o oamenilor liberi». Vrancea, după cum se știe, e o regiune istorică a Moldovei, care în timpurile vechi făcea parte din ținutul Putnei. (C. C. Giurescu. Despre Vrancea. 1934). Chestiunea cu «unitatea teritorială și de istorie» devine și mai delicată, dacă vom ști că toponimul Vrancea are la origine un cuvînt slav (I. Iordan.).

      Din diferite variante, dar, întîi de toate, din «versiunea clasică» a lui Alecsandri știm că au pus la cale planul ucigaș «cel ungurean și cu cel vrîncean». Chiar dacă era din Ardeal, după cum ține să precizeze G. Călinescu, ungureanul nu era mai puțin ungur. De altfel, cuvintele «Ardeal, ardelean» sunt de origine maghiară, provenite din ungurescul ERDO — «pădure». Iar vrînceanul nu era altcineva decît un moldovan invidios și hain, care păstorea în această parte istorică a Moldovei. Aceștia, potrivit «versiunii clasice» a baladei «Miorița», sunt reprezentanții etniilor, care, după părerea unor autori, alcătuiesc o «unitate teritorială și istorică…» Credem că tabloul etnodemografic al poporului, «unitatea» căruia, chipurile, e «simbolizată» în baladă, nici pe departe nu e complet. E bătătoare la ochi, bunăoară, lipsa romilor… De aceea declarația lui N.Manoleșcu cum că «la Alecsandri… ciobanii provin din toate provinciile romînești…» rămîne doar o dorință personală.

 

(Victor Teleucă. Sensul horelor)

      Personal împărtășim convingerea lui Mihail Sadoveanu. Marele scriitor scria în 1937: «Pot spune istoricii că neamul părinților noștri se trage de la Roma, dar mai cu seamă se trage de la Carpați. Aș avea o dovadă foarte interesantă în variantele cîntecului bătrînesc al «Mioriței», care, desigur, e mai vechi decît latinitatea noastră».

      Dovadă a existenței noastre cu secole înainte de romînizare e însuși textul «Mioriței» cu cele peste o sută cincizeci de variante înregistrate chiar în Vrancea,

Pe un picior de plai.

Pe o gură de rai…

În ciuda a tot felul de interpretări și reinterpretări, «Miorița» își păstrează «mărgăritarele lacrimilor ei în sufletul acestui popor simplu și umil» (M. Sadoveanu).

Cu versul ei, răzbit prin neguri.

Cuvîntul vine ca un semn,

Crescut la foc pe vîrf de măguri

Din foc de viață și de moarte,

Din tot ce este sau nu este

Și-a fost să fie în astă parte.

      Venind «dintr-un moment istoric concret, ce poate fi stabilit în perioada de descompunere fortuită a statului patriarhal și de constituire a raporturilor feudale» (Al. Căprariu), «Miorița» n-a pierdut nimic, pînă în zilele noastre, din tăria ei uimitoare de adevăr istoric nepieritor. «Această baladă, scrie profesoara I. Ghec, își are începuturile de la fondarea poporului moldovenesc…»


Report this ad

      Dacă folclorul reflectă istoria apariției și statornicirii popoarelor, am putea spune că «Miorița» e certificatul de naștere al moldovenilor:                                                                                                                                     

Unu-l moldovan.

  …Contrar părerii, totuși generale, N. Manolescu afirmă: «Nu trebuie să existe dublu: «Miorița» și celelalte poezii populare sunt opera lui Alecsandri». Căci, scrie în continuare prodigiosul critic, «Alecsandri nu era interesat să fie fidel folclorului, ci să-l întrebuințeze în scopul său, care era acela de a oferi documente asupra specificului local». Nu credem că este tocmai așa.

      Intr-adevăr, înainte de a publica primul volum de creație populară (1852), V. Alecsandri «a întocmit» cele alese. Insă, după cum ne amintește prefațatorul ediției din 1936, culegătorul nu și-a permis «nici un adaus, nici o schimbare esențială care ar fi adus o deformare a fondului poeziei, așa cum o auzise Alecsandri, ci interpretări mai mult din punct de vedere al formei». Fiindcă V. Alecsandri era conștient: poeziile populare, așa cum au fost ele înregistrate, aveau o încărcătură emotivă estetică pe măsură să demonstreze «toată frumusețea de caracter al poporului». Mai mult, V. Alecsandri era convins, că doinele și baladele așa cum le-a cules el, vor «atrage simpatii meritate asupra nației noastre». (Vezi scrisoarea lui V. Alecsandri către Măria sa Doamna Elena. Octombrie 1862).

      Apoi, e bine să ne amintim, că V. Alecsandri a înregistrat și a editat prima culegere de doine și balade în «împrejurările în care a apărut lozinca de «Romînia Mare»…, care însemna de fapt extinderea noțiunii de «Romînia» (și de «romîn» — n. n.) de la Țara Romînească la ansamblul provinciilor romînești» (E. Stănescu). Iar V. Alecsandri — ne-o spun chiar creațiile proprii — a fost un înflăcărat și consecvent propagator al acestor noțiuni. Astfel, dacă «Miorița» ar fi fost o «operă a lui Alecsandri» și el ar fi fost «interesat s-o întrebuințeze în scopul său», dînsul, probabil, ar fi corectat fondul etnonimic al baladei, conform lozincilor politice, rebotezîndu-l pe moldovan în «romîn» — așa cum dicta «sporirea romanomaniei» (M. Kogălniceanu)..

      Referitor la autenticitatea folclorică a baladei «Miorița» și la realitatea fondului ei etnonimic ne par semnificative și concludente considerentele de ultimă oră ale lui Constantin Ciopragă. Eminentul istoric literar romîn scrie în studiul «Mioriticul» sau despre exorcizarea tragicului» (1993): «De ce să nu acceptăm, așadar, ideea că Alecsandri a extras din numeroasele variante ale «Mioriței» (cinci sute, în majoritate din Vrancea, culese de Ion Diaconu; aproape o mie publicate de Adrian Fochi) forma perfectă cristalizată. De cîteva ori, Sadoveanu a subliniat «intuiția de artist a poetului de la Mircești, care înlăturînd «Zgura», nu a alterat nici forțat sensurile acestui «cîntec fără pereche…, născut la poalele munților moldovenești». Ne întrebăm cum ar fi evoluat Sadoveanu însuși fără capodopera în discuție, a cărei ecouri sînt de găsit nu numai în «Baltagul» sau în «Cîntecul Mioarei», dar și în tipica povestire «Cum a căzut Moș Calistru în Deleleu», în finalul «Fraților Jderi», în «Nunta Domniței Ruxanda» și în alte părți.» (Simpozionul «Miorița». Cîmpulung Bucovina, 1993, p. 13).


Și astăzi, ca și în momentul cînd fiorul dumnezeiesc al literaturii nescrise a izvorît prin gura autorului anonim, ca și în momentul cînd V. Alecsandri «a simțit, pătrunîndu-l acel glas din veacuri al poporului urgisit și disprețuit», și astăzi «pare că nu ne dăm seama de puterea uriașă pe care o au nevinovatele stihuri de a preface sufletul omenesc». Pașnicul păstor moldovan, ca și autorul anonim, ca și Alecu Pusso sau V. Alecsandri, nu «și-a închipuit că blîndu-i cîntec va fi un sol al revoluțiilor sociale» (M. Sadoveanu).

      În articolul «Moldovenii în creația populară», cercetătoarea mai sus citată, arătînd că «Miorița» are cîteva sute de variante, constată: «Și-n toate se vorbește de stăpînul pămîntului mioritic — moldovanul și nu de altul. De ce vroiau să-l omoare anume pe ciobănașul moldovan? Răspunsul îl găsim în baladă: că era mai bogat, avea turme mari, căci plaiul moldovenesc era roditor. Autorii anonimi ai baladei n-au avut nici o intenție să transfere această denumire de popor din altă parte, fiind mîndri de numele lor — Moldova și moldovenii, nebănuind că posteritatea le va găsi, după vorba lui Eminescu, «pete multe, răutăți și mici scandale».

      Din păcate, «scandalele» nici pe departe nu sunt «mici». In februarie 1993 două publicații de scandal — «Glasul națiunii» și «Tară.» au publicat «o variantă modernă a poemului «Miorița», semnată de un oarecare S. Burcă. «De azi înainte, notează cu amar sarcazm Nicon Pîslaru, încă un ziarist basarabean va sta alături de Poetul Anonim, va concura cu Vasile Alecsandri… Uneori la noi, la moldoveni, dintr-o nimica toată răsare cîte un talent…», ironizează publicistul chișinăuean. Și tot el continuă în aceeași cheie: «Sunt convins că prin pana dlui Burcă a fost meșterită și scoasă din neființă o «operă de importanță națională». La îndoială este pus însuși poporul. Folcloriștii și pedagogii au să observe că în viziunea autorului (S. Burcă) apariția moldovenilor constituie o eroare cosmică, poetul anonim a dorit să dezinformeze opinia publică romînească folosind cuvîntul «moldovan». N-a fost așa neam!… Varianta modernă a «Mioriței» poate să stîrnească rîsul. Insă nu rîdeți…». Căci, continuă N. Pîslaru fără nici o urmă de ironie, «e în premieră exemplul personal al autorului (S. Burcă) de a vorbi urît și strîmb despre vatra unde s-a născut. De a scuipa pîinea, cu care a crescut».

      Ne convingem că și astăzi balada aceasta «mult, pre^ mult frumoasă» continuă să fie obiectul unor confruntări care demonstrează — a cîta oară! — că nu încetează încercările de a înstrăina de istorie — moldovenii sau cel puțin numele lor:

Iar cel ungurean

Și cu cel vrîncean

Mări, se vorbiră.

Ei se sfătuiră

Pe l-apus de soare

Ca să mi-l omoare

Pe cel moldovan

Că-i mal ortoman…Î


Însă asemeni păsării Fenix, care renaște din scrum, balada «Miorița» renaște și o «poartă secolii din gură în gură», susținînd cu noi puteri «încercarea de a nu muri» (V.Teleucă) a poporului care a plăzmuit-o și a dăruit-o lumii — a moldovenilor.

      Tomurile de studii și articole nicidecum nu pot și nicidecum nu vor putea umbri adevărul existenței multiseculare în istorie a moldovenilor. Una dintre primele și dintre cele mai convingătoare dovezi ale acestui adevăr e însăși balada «Miorița».

Balada mult că-i prea curată

 Și-i prea cinstită s-o ignori,                                                                                                                                         

 Ea-i plînsă, scrisă și cîntată                                                                                                                                           

Pe umbra codrilor, pe nori                                                                                                                                             

 Ce nu-i găsesc asemănare                                                                                                                                           

Prin omenia ei, prin grai,                                                                                                                                     

 Spunînd la toți că-n lumea mare                                                                                                                         

 Frumos e-acest picior de plai                                                                                                                                       

 Cu tot ce are și pe care                                                                                                                                                   

L-au fost numit CURA DE RAI. — Moldova

(Victor Teleucă).

Petre P. Moldovan, cartea ”Moldovenii în istorie”

 

Surs: https://terramoldaviae.wordpress.com/2020/12/13/moldovenii-radacina-tarii/

 

    Nu sunt comentarii

Conectați-vă pentru a scrie

×