A cui limba vorbesc moldoveni ?
16.06.2021
0
1109
A cui limba vorbesc moldoveni ?

Neamul moldovenilor, încă la luminatul de zori al existenței sale, l-a avut pe marele Anonim, autorul Mioriței, pe alți talentaii creatori ai eposului popular care, întru dezamorțirea conștiinței de neam la moldoveni, au aprins la icoana veșniciei lampada spiritualității moldovenești. De atunci, din vremuri străvechi, în ciuda vîntoaicelor năpăstuitoare ce bîntuiau în acest colțișor al lumii, ea va arde moldovenește pînă în zilele noastre, confirmînd nu numai prezența și continuitatea în istorie a neamului nostru, dar și generozitatea geniului său creativ, originalitatea și individualitatea sa spiritual-etnică de unicat pe paleta spiritualității semințiilor etnice păimîntești.

Mai tîrziu, cînd strămoșii noștri au însușit bucoavnele, tot din sînul acestui neam, s-au iscat mari luminiști și cîirturari ,,care cu multă nevoință cetînd cărțile și izvoadele — si ale noastre, și cele străine” și aflînd cum a fost “începătura moșilor, de unde au izvorit în țară”, au scris “letopisețu nostru cel moldovenescu… ca să rămîie feciorilor și nepoților să le fie de învățătură: de cele rele să se ferească și să se socotească, iar după cele bune să urmeze, să învețe și să se indirepteze”…(Gr.Ureche).

Cea mai de samă învățătură, pe care generații de moldoveni au însușit-o din tată în fiu din izvoadele vechi, e înaltul adevăr, categoric ca o axiomă, că de la începăitură noi am fost și am rămas Moldoveni, că vatra strămoșească sau, cum se exprimau cronicarii, ”intîiul pămîntului » neamului nostru a fost Țara Moldovei și că locuitorii acestei țări, adică moldovenii, comunicau înde ei, creau balade, cîntau doine și își boceau răposații pre limba lor maternă (neîmprumutată de la nimeni, a lor proprie!) — Limba Moldovenească.

Aportul limbii materne la fermentarea conștiinței de neam a moldovenilor n-a fost știrbită de faptul că, într-o anumită perioadă de vreme, în statul nostru fusesc oficializată limba slavonă ca limbă bisericească și a cancelariei domnești. Limba de bază în stat rămînea cea vorbită de popor. În toate vremurile talpa țării grăia moldovenește. Dovadă a acestui fapt e creația orală a poporului moldovenesc. Rare popoare se pot mîndri cu o asemenea bogăție folclorică, veche și de o înaltă ținută artistică, plăsmuită de strămoșii noștri într-o fermecătoare limbă moldovenească. E impresionantă diversitatea speciilor creaței orale a poporului nostru. Legendele, baladele, doinele, poveștile, cîntecele, poeziile, strigăturile, conocăriile de nuntă, colindele și hăiturile — fără a da de capăt cu această scurtă enumerare — le aflăm cu prisosință în patrimoniul folcloric moldovenesc.

Creația orală a poporului nostru degajă un profund suflu național moldovenesc. Avînd de față niște bucăți folclorice, cu ușurință ne putem convinge de faptul că străbunii noștri se numeau pe sine cu numele de neam moldoveni.

Unde joacă moldovenii,

Acolo pămîntul geme!

Știindu-se de moldoveni, pătrunși de sentimentul mîndriei de neam, în strigăturile lor, cum ne putem da bine sama, ei nu puteau admite o abatere ca aceasta:

“ Unde joacă românii,

Acolo pămîntul geme”.

Limbajul creației folclorice moldovenești, firește, nu putea fi nici el altul decît cel al moldovenilor:

La fintîna bună

Mulți flăcăi s-adună

Ori:

Foaie verde de harbuz

Ca mîndruța fete nu-s,

Cînd se rumenește bine,

Parcă bagă boala-n mine.

Ș.a.m.d. Aceste și multe alte bucăti folclorice, de-ar fi fost create de valahi (români), ele neapărat at fi trădat specificul graiului (românesc) al autorilor lor. Adică, le-am fi întilnit în varianta ce urmează:

La puțul bun

Mulți flăcăi s-adună ”

Ori:

“Foaie verde de pepene verde

Ca mîndruța fete nu-s… ”

Ceea ce, de fapt, e o tautologie deocheată și-i greu a ne împăca cu gîndul că asemenea expresii de prost gust puteau fi create și răspîndite în Moldova de artiștii noștri populari, avînd, cum știm, un simț poetic foarte rafinat.

Creația orală, întîi de toate, e un monument lingvistic de mare preț. Anticipînd prin vechimea ei respectabilă letopisețele noastre și orice alt document scris, ea rămîne singuml izvor străvechi de informație, din care ne putem pricopsi cu idei și cunoștințe despre ce era și cum era limba maternă la etapele timpurii ale dezvoltării sale și, principalul, ne putem convinge de faptul că moldovenii, tot drumul istoriei sale, au grăit moldovenește.

Tot din creația orală aflăm că numele de neam moldoveni strămoșii noștri l-au purtat din vremurile cele mai îndepărtate.

Pe un picior de plai,

Pe o gură de rai,

lată vin în cale,

Se cobor la vale

Trei turme de miei

Cu trei ciobănei.

Unu-i moldovan…”

(Balada ”Miorița” — aproximatlv sec. XIII)

Nimeni nu poate nega faptul că balada Miorița a fost creată de moldoveni, în limba moldovenească.

Cronicarii moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce ș. a., îndeplinindu-și cu cinste datoria de istoriografi ai neamulul și statului moldav, și-au demonstrat cu mult har și dărnicie calitățile lor de talentați povestitori și artiști ai cuvîntulul scris. De aceea autorii letopisețelor și cronicilor Țării Moldovei, pe bună dreptate, sînt considerați, totodată și ca prmii noștri scriitorl, întemeietori al literaturii vechi moldovenești.

Așadar, prlmele pietre în fundamentul limbii literare moldovenești le-au clădit, cu multă chlbzuință și talent înnăscut, cronicarii moldoveni, începînd cu Grigore Ureche (aproximativ 1592-1647), cărui îi aparține pionieratul scrierii operelor istorice în limba moldovenească (pînă la el se scriau în slavona veche).

Limba maternă a moldovenilor cu numele ei adevărat de botez — moldovenească o aflăm atestată în mai multe documente vechi, între ele se numără și Letopisețul Țării Moldovei de Gr. Ureche (prima jumătate a veac. XVII). În această operă de însemnătate neordinară pentru istoriografia țării noastre, cronicarul moldovan nu numai că pomenește de limba moldovenilor pe care o numește — moldovenească, dar și îi consacră un capitol aparte, întitulat: “Pentru limba noastră moldoveneasca”. Prin urmare, lingvonimul limba moldovenească, în ciuda opintelilor savantlîcoase ale ideologilor dîmbovițeni, e un nume vechi și legitim al limbii moldovenilor, avînd toate actele juridice și tradițional-istorice în regulă. Pe cînd “limba română” e un fenomen lingvistic relativ proaspăt, apărut în veacul XIX, lipsit de tradiții și vechime istorică. E un termen artificial și întîmplător.

Limba valahilor nici chiar la începutul veacului XIX încă nu avea un nume constant, acceptat de știința lingvistică. De acest fapt ne convingem citind lucrările filologilor munteni și transilvăneni din prima jumătate a veac. XIX (Ion Budai-Deleanu, Petru Maior și alții), unde așa-zisa limbă română e numită cu diferite titulaturi flotante, de ocazie care așa și n-au mai dobîndit cetățenia lingvistică în statul român de mai tîrziu. De pildă: “limba daco-romană”, “valahică”, “latino-valahică, ,,daco-latină” ș.a.

Limba cultă (scrisă), ca și lumina cărții în general, a venit la strămoșii noștri prin biserică, odată cu răspîndirea creștinismului în această parte a lumii. Printre primii cărturari, prin urmare, au fost slujitorii bisericii care isprăveau slujbele bisericești la început în limba slavonă. Prin asta se datorește faptul că primele traduceri în moldovenește a literaturii religioase care se răspîndea în rîndurile credincioșilor (rugăciuni, povestiri despre viața sfinților ș.a.) purtau veșmîntul grafic al originalului. Adică erau scrise în limba moldovenească folosind alfabetul slavon (chirilița).

Astfel, scrisul slavon e tradițional la moldoveni, e haina firească și începătoare a limbii moldovenești.

Scrisul slavon, cu unele abateri, a predominat și în limba poporului valah. Abateri vremelnice se observă în anumite perioade istorice, datorită înfluenței religiei catolice asupra unei părți neînsemnate a populației acestei țări. Astfel, voievodul valah Basarab (a domnit între anii 1330-1352) îimpărtășea religia catolică — fapt pe care ni-l mărturisește și o scrisoare a autorităților bisericii catolice din or. Avinion (Franța) adresată la 1 februarie 1327 principelui valah în care acesta e numit ”nobil bărbat, voievod al Transalpiniei (un nume vechi al Valahiei —n.n.), cucernic principe catolic” și-i lăudat pentru rîvna lui în promovarea catolicismului, pe cînd credincioșii de alte confesii sînt numiți ”necredincioși” și ”eretici”. (Vezi, culegerea de documente medievale ”Documenta Romaniae Hristorica” vo1.I, București, 1977, pag.39).

În România alfabetul slavon a fost înlocuit cu cel latinesc abia în a doua jumătate a veacului XIX, sub influența curentului lingvistic latinist din Transilvania, susținut și de academia bucureșteană.

George Panu, scriitor și publicist ieșean, contemporan al acestui proces, în schița sa ”Amintiri de la Junirnea din Iași” povestește: ” Toată lumea știe un lucru: că pînă acum nu demult, românii se serviră de literele chirilice, îndată ce începuse a scrie româneșre. Cînd și unde literile chirilice fură înlocuite cu cele latine? La noi în țară foarte tîrziu. Așa, eu am început în clasa I la I858 a învîța literele chirilice și numai în clasa a doua la școala Trei-Erarhi, profesorul meu Măcărescu …a început a ne învăța citirea și cu litere latine. Prin celelalte orașe ale Moldovei, literele latine au fost întroduse mai tîrziu… La liceul din Iași, cînd am întrat în I861, am avut colegi din provincie cari nu știau încă a citi cu litere latine… (Vezi, din G.Panu, Opere alese, București 1958, p.122-123).

Noi, moldovenii, nu sîntem orgolioși de fire ca românii (“fala și lauda se trag din neamul valah”, spunea M.Sadoveanu), însă adevărul ar trebui să-l spunem pe față. Incepind cu perioadele mai vechi și pînă în veacul XIX, îind statul moldav a fost bucățit în urma războaielor ruso-turce, norodul moldovenesc mereu s-a aflat pe o treaptă vădit mai superioară de dezvoltare a vieții spirituale, comparativ cu vecinii noștri din Valahia. Intîietatea moldovenilor se observă aproape în toate ramurile culturii și științei, dar, mai ales, e covîrșitoare pe tărimul istorico-literar si, prin urmare, în dezvoltarea limbii literare. Primele și cele mai valoroase opere literare, fie sub formă de letopisețe și cronici, fie cu caracter literar-artistic (cu tematică laică sau religioasă), au apărut mai întîi în Moldova, pe cînd în Valahia (baștina istorică a românilor) aceleași procese literare au fost zămislite mult mai tîrziu, iar personalitîțile ce le-au inițiat erau prea palide și, în toate privințele, se aflau sub nivelul viguroșilor autori moldoveni.

Nu avem documente și, prin urmare, nici temei a vorbi de o influență cît de cît simțită a limbii valahilor asupra limbii moldovenești. Dimpotrivă anume moldovenii au fost acei care au influențat în mod hotărîtor procesul literar-lingvistic din Valahia, iar, mai tîrziu, din România.

Intîia mare creație istoriografică… Ea a exercitat prin excepționala valoare literară o mare influență asupra literaturii române moderne”. Așa e apreciat “Letopisețul Țării Moldovei ” al lui Gr. Ureche de colectivul de autori al Istoriei României în date (București, 1972, pag. 138).

Un prinos însemnat în promovarea limbii moldovenești l-a adus și biserica din Moldova. Cultivată cu dragoste și sfințenie de unii slujitori ai religiei creștine, patrioți ai limbii moldovenești, limba noastră trece pragul bisericii, devenind, alături de slavona veche, limba oficiala a bisericii creștine la moldoveni.

Limba noastră-i limbă sfintă,

Limba vechilor cazanii..”

— Va constata mai tîrziu A.Mateevici. “Limbă sfîntă nu e o expresie venită întîmplător pe valul inspirației poetice, nu e un bir plătit sentimentului de înalt patriotism și mîndrie națională a poetului. E un adevăr curat, un fapt istoric adeverit. Primii care au sfințit limba moldovenească în lăcașurile Domnului, facîndu-i drum spre sîntele altare și transformînd-o în limbă de comunicare a moldovenilor cu Dumnezeu, au fost înaltele fețe bisericești din Moldova, mitropoliții Varlaam și Dosoftei, neobosiți propovăduitori ai cuvîntului Domnului în limba maternă. Limba veche moldovenească, în care a fost tălmăcită sfînta scriptură și rugăciunile, în care se isprăveau, înainte vreme, se isprăvesc și acum slujbele bisericești, a rămas neschimbată pînă în zilele noastre. Încercați să înlocuiți limba moldovenească, melodioasă și plină de duhul smereniei creștine, al împăciuirii sufletești din vechile cazanii, din Biblie și rugăciuni, prin limba română modernă, franțuzită și înstrăinată a gazetelor romanizate de la noi, ca șă vă convingeți și singuri că aceasta din urma e o adevărată batjocură asupra cuvîntului Sîntei Scripturi.

Pe segmentul istoric de la primii noștri cronicari care au clădit fundamentul limbii literare și pînă la străluciții clasici ai literaturii sec. XIX care au desăvîrșit procesul de formare al limbii literare moldovenești contemporane, la edificarea și propășirea limbii materne si-a mai dat osteneala o cohorta întreagă de entuziaști moldoveni — oameni de cultură, scriitori, poeți etc. Printre ei se înalță figura unui gigant al gîndirii universale — cea a lui Dimitrie Cantemir. Moldovan din talpă și din vîrf, domnitor al Moldovei, renumit politician și om de știință de talie europeană, filosof, istoric, literat, lingvist, etnograf, geograf, Dimitrie Cantemir vine să-și pună umărul său de atlet intelectual la dezvoltarea culturii, științei și limbii moldovenești la sîrșitul veacului 17 — prima jumătate a veacului 18. Operele marelui învățat al vremii, scrise în limbile moldovenească, rusă, greacă, latină, traduse și în alte limbi europene (franceză, engleză, germană ș.a.), alături de prinosul lor însemnat la dezvoltarea științelor umanistice, au contribuit totodată și la famili arizarea popoarelor europene cu cunoștințe despre Țara Moldovei, originea limbii și neamului moldovenesc, despre tradițiile și obiceiurile noastre naționale. În acest sens, Cantemir a continuat și dezvoltat ideile începute de cronicarul Miron Costin îin capodopera sa ,,De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor”, dîndu-le acestor idei, cum subliniază și autorii români, “dimensiuni monumentale”.

Ca și în toate celelalte cazuri de “împrumuturi”, scribii de istorie de pe malurile dîmbovițene au tras tot jăraticul cantemirean la turta lor românească. Se afirmă, de pildă, cum că Dimitrie Cantemir, fiind ales în anul 1714 membru al Academiei din Berlin, este “cel dintîi român membru al unei academii de științe. Că D.Cantemir a scris “prima scriere filosofică românească ”, «primul roman original al literaturii române “cea mai celebră operă științifică românească”, prima biografie istorică alcătuită de un român și cîte și mai cîte. Fantezia istoricilor români n-are nici frîu, nici margini. Голь на выдумку богата, vorba rusului…

Aici taman e momentul potrivit ca să deschidem o paranteză și să vorbim despre un fenomen foarte scîrnav din istoriografia țării vecine, implantat cu multă rîvnă de către trubadurii-osanaliști ai neamului românesc, chiar din momentul încolțirii acestei științe în statul român.

Văduviți de izvoade cultural-istorice proprii, mai ales la etapele timpurii de existență a statului valah, autorii contemporani de istorie a românilor se îincumeta a compensa aceste lipsuri cu mituri și declarații făloase, factologic neîntemeiate sau (ceea ce se întîmplă mai des) își astupă goliciunea trecutului cu petici rupte din pînza istorică a Țării Moldovei, cu viftuți și valori spirituale create de poporul moldovenesc, atribuindu-le de-a valma pretinsului “popor român”, despre care, în acele vremuri, în toată lumea albă, nimeni (nici chiar valahii!) nu auzise nici zvon măcar. Prin asemenea anacronism și procedee antiștiințifice șmecherești, savanții români sugerează ideea fantomasgorică cum că, încă de pe atunci (pînă la nașterea României!), Țara Moldovei, cică, ar fi aparținut statului român, creat cum se știe, abia în a doua jumătate a veacului XIX. Tot de la acest neam — fantomă moldovenii, chipurile, ar fi preluat și limba rnaternă! De aceea, afirmé ei, cică, nu există limbă moldovenească, ci română.

Adevărul istoric însă ne spune că acest proces a decurs în direcție opusă. Adică, valahii, rebotezați mai tîrziu în români, au preluat de la moldoveni limba cultă, scrisă (literară).

În continuare, vom ilustra cele spuse mai sus cu unele pasaje din Istoria României în date, ediție bucureșteană…

I402… Din porunca lui Alexandru cel Bun, Grigore monahul (e vorba de Grigore Țamblac, reprezentantul bisericii bizantine în Moldova — n.n.)… scrie prima operă originală a literaturii române (aici și în continuare, sublinierile noastre) ,,Mucenicia sîntului mucenic loan cel Nou ” care a fost martirizat la Cetatea-Albă”.

Cum vedem, pe domnitorul Țării Moldovei Alexandru cel Bun, în opinia savanților români, l-a torochit “o dragoste” bezmetică față de muntenii “hicleni și necredincioși”, încît, în toiul luptelor contra acestora, poruncește monahului Grigore să le scrie adversarilor săi prima operă literară… Că doar cine avea să le-o scrie? Valahii n-au scris opere literare nici la 1402, nici cîteva secole mai tîrziu.

I504, iulie 2. Moare Ștefan cel Mare. Cu insemnarea morții lui Stefan cel Mare se implinește prima creație laică a culturii române — «Letopisețul de cînd cu voia lui Dumnezeu s-a început Țara Moldovei ”(sic!). Redactata din porunca, sub supravegherea, la curlea și, în unele pasaje, sub dictarea lui Ștefan cel Mare, această seriere deschide marea galerie a operelor istorice cu valoare literară care vor face din cronică genul major al literaturii române”.

Închipuiți-vă, pentru un moment, cum ar fi reacționat însuși Domnitorul Moldovei, spuindu-i că documentul, la întocmirea căruia Domnia sa personal și-a depus silința, nu e al moldovenilor, ci al “românilor” (muntenilor)?! …

E adevărat că letopisețul pomenit “a deschis marea galerie a operelor istorice cu valoare literară”, numai că autorii istoriei în date au încurcat adresa acestei galerii. Ea așa și n-a mai fost deschisă la români. La fălurirea ei s-au trudit tot moldovenii, marii și harnicii cronicari Gr.Ureche, Miron Costin, Ion Neculce și alții care ne-au lăsat ca moștenire un minunat tezaur cu podoabe fără preț în istoriografia țării noastre, operele lor avînd, cum am mai spus, însemnătate tot atît de netrecătoare și pentru dezvoltarea literaturii și limbii literare moldovenești.

Datorită talentului și muncii cu osîrdie a cronicarilor noștri, limba moldovenească, grăită și ocrotită de strămoșii noștri încă din timpuri imemorabile, devine o limbă a cărții și cărturarilor (literară).

Pe vremea domniei lui Vasile Lupu (1634 -1653) limba moldovenească ocupă locul său legitim și binemeritat de limbă a cancelariei domnești (înlocuind slavona). Adică, exprimîndu-ne în termeni moderni, a fost decretată în rangul de limbă de stat a Țării Moldovei…

Un prinos însemnat la propășirea limbii moldovenești, perfecționarea formelor ei literare l-au adus scriitorii moldoveni din prima jumătate a veacului XIX.

,,Astfel, pentru limba moldovenească perioada de intensă influență a limbii scriitorilor asupra limbii literare trebuie considerat veacul XIX. Limba operelor literare ale scriitorilor, grupați în jurul revistei ,,Dacia literară” (I840): M.Kogălniceanu, V. Alecsandri, Aleco Russo, C. Negruzzi și a., a avut o înrîurire hotărîtoare asupra limbii literare contemporane atît în privința normelor-fonetice, cît și a celor lexicale și gramaticale” (N.G.Corlăteanu).

Cu alte cuvinte, cel mai de vază teoretician al lingvisticii moldovenești contemporane, acad. N.G.Corlăteanu vorbește de o ,,înrîurire hotărîtoare” asupra procesului de formare (constituire) a limbii, subliniem — literare moldovenești contemporane, referind-o (această înrîurire hotărîtoare) la o perioadă, care a anticipat apariția pe harta Europei a noului stat cu numele ,,România” și a limbii acestui stat, purtînd și ea un nume de ocazie — limba română.

Intelectualitatea moldovenească din dreapta Prutului, integrîndu-se în a doua jumătate a veacului XIX în “spațiul cultural românesc”, au găsit acolo o lirnba română aflată într-o stare de plîns cu sughițuri, din cauza viforniței lingvistice dărăpănătoare ce bătea necontenit dinspre școlile lingvistice transilvănene și chiar din sînul Academiei Române. Embrionul științei lingvistice a fost conceput de filologii români în modul cel mai pervers, încît de n-ar fi intervenit lingviștii, scriitorii și oameni de cultura moldoveni ca să-l avorteze, din el avea să se nască un monstru limbistic, o antilimbă moldo-română, aitificială și neînțeleasă de popor. E vorba aici de curentul etimologic, numit “latinist” ce bîntuia în filologia românească care, din start, a sucit știința despre limbă la români, desbusolînd-o și cîrnind-o pe o cale cu totul anapoda.

Catre mijlocul veacului 19 apar primele lucrări de lingvistică românească, realizate de Timotei Cipariu, Augustin Treboniu Laurian și alti intemeietori și partizani ai așa-numitei școli transilvănene de lingvistica etimologica. Autorii pomeniți și-au pus în fața lor un scop pretențios și absurd de a le întoarce românilor latina vulgară (de aici au căpătat denumirea “latiniști”), de a “curăți” limba de slavonisme și alte cuvinte de origine nelatină și a restabili formele inițiale, cică “nobile”, “necorupte” ale limbii valahice.

In lucrarea sa “Tentamen Criticum…”, apărută la Viena în 1840, A.T.Laurian însăilează principiile acestui prototip hibrid și anacronic al limbii vechi, cică, valahică care, de fapt, era o copie a latinei vorbite în epoca lui Traian, considerată de autor ca variantă ,,optimă” pentru româna modernă.

Un an mai tîrziu, apare lucrarea lui T.Cipariu “Principia de limba și de scriptura”, în care autorul dezvoltă și cimentează temelia acestor idei pseudoștiințifice ale latiniștilor.

Gheorghe Panu, contemporan al acestor bazaconii lingvistice, ne mărturisește ce variantă de limba propunea autorul lucrării “Principia de limba și de scriptura”, reproducînd conceptul ei în tenneni proprii lui Cipariu: “El (Cipariu — n.n.) zice că semtiesce mai multu lips ’a de a reduce limb ’a la una forma mai omogenia, mai primitiva… și apoi de a reînsufleti mortele, uitatele, paresitele forme, cuvente și semnări; a lepeda slavonismele etc. și în loculu loru a pleni cu termeni luati, cuandu altefuntane ne voru lipsi, dein dialecte romane, a togmi cele împromutate dupa formele și esemplele ce ne înfacieza structur ’a limbei er ‘nu dupa linsoritatea buzelor, dupa placutulu oriechiloru… ”

Iata niște “perle” — doar cîteva pilde luate din dicțonarul limbii “române”, ticluit de Laurian și Massim: abiecere, abluire, aborire, abscindere, aclion, addere, adegere, aditare ș.a.m.d.). Adică, se întroducea un fond lexical artificial al unei limbi moarte, neînțeleasă și nevorbită de nimeni.

Activitatea latiniștilor a provocat un adevărat cataclism lingvistic în societatea românească, deoarece opintelile lor absurde și ultraretrograde au fost susținute de înaltele foruri științifice românești și de cercurile guvernante ale statului. E destul să pomenim aici faptul că Academia Română, fară rezerve, cu mare satisfacție chiar, intră în apele tulburi ale acestui curent, în sărcinîndu-i pe cei mai radicali latiniști — Laurian și Massim — cu elaborarea dicționarului pretinsei limbi “române moderne”, despre care pomenisem mai sus. În același timp, ministrul de Instrucție al României, pe atunci generalul Tell, vine cu mîna sa potentă de general și ministru să încheie cercul vicios în jurul graiului românesc. ln 1872, in baza propunerilor Academiei Române, Tell emite un ordin prin are decretează introducerea ortografiei “noii” limbi românești în calitate de obiect de studiu obligator în toate instituțiile de învățămînt din țară.

Prin această măsură limba latiniștilor, cu puține restricții, a fost legalizată. Mai rămînea un fleac, o scurtă scurgere de vreme ca limba “nouă”, cultivată pe toate căile, să devină limbă literară (oficială) a românilor.

Cu această zdohnitură lingvistică, dezgropată din mormintele epocii lui Traian și împopoțonată din gros cu neologisme, furate din limba franceză, bomondul științific romanesc ieșise la claca lingvistică moldo-română, la care trebuia găsită o soluție împăcată în privința unui model unic de limbă literară și oficială (de stat) a României.

Pe cînd românii căutau potcoave de cai morți pe tărîmul lingvistic, în altă parte a statului nou-născut — în Iașii moldovenilor care după unire, decenii la rînd, va deține faima de capitală culturală a Principatelor Unite, situația lingvistică era cu totul alta, diametral opusă, la drept vorbind. Cum s-ar putea deduce din nota cronologică istorico-lingvistică a Dicționarului de lingviști și filologi români (București, 1978), precum și din alte surse știintifice românești, vederile intelectualității moldovenești erau adînc înfipte în tradițiile multiseculare de dezvoltare ale limbii literare moldovenești și se rezemau pe următoml concept (generalizat în baza acestor surse): limba și în continuare trebuie păstrată și ocrotită în forma ei actuală, așa cum ea a ieșit din frămîntarea poporului, din procesul îndelungat al evoluției sale istorice. Slavonismele și alte cuvinte de proveniență nelatină, pe care poporul le-a încetățenit în limba sa, trebuie păstrate. Orice metode radicale, orice intervenție chirurgicală samovolnică în procesul firesc și natural de evoluție al limbii e contraindicată sănăității ei.

Cu alte cuvinte, savanții lingviști și oamenii de cultură din Moldova luptau pentru păstrarea limbii moldovenești, plăsmuită de popor și inaintașii lui de-a lungul multor veacuri, de la Miorița încoace.

În ciuda resurselor administrative de care dispuneau reformatorii (deformatorii) limbiști (susținerea de către elita de guvernămînt și Academia Română), curentul moldovenist din această încăierare avea să iasă învingător. Și motivele erau clare…

În primul rînd. Limba moldovenească literară, în acea perioadă, nu avea un concurent real în statul român. Superioritatea ei era asigurata nu numai de întreaga istorie, adică de bogatele tradiții de dezvoltare, dar și de situația literar-lingvistică de moment. În a doua jumătate a veacului 19, tocmai în perioada de constituire și consolidare a statului român, în fostul Principat al Moldovei (Moldova din dreapta Prutului), procesul de multe veacuri de dezvoltare a limbii literare moldovenești atinge culmi apogeice, datorită unor meșteri-fauri ai cuvîntului, care au creat opere artistice într-o moldovenească literară, șlefuită pînă la strălucirea Luceafărului.

Urmînd tradițiile cronicarilor și înaintașilor noștri din trecut, scriitorii clasici din Moldova: Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihail Eminescu — ca să-i pomenim numai pe cei din vîrf — folosind limba simplă a poporului, au meșterit podoabe artistice de o frumusețe nemaiîntîlnită pînă atunci. Ei n-au cautat să născocească o altă limbă elitară, mai “delicată”, mai latină sau mai nu știu cum, s-o înstrăineze de popor. E cunoscută dragostea fără samăn a titanilor literaturii clasice moldovenești ai veacului 19, cultul lor, aproape religios, pentru limba țăranului, pentru creația populară și pentru tot ce e legat de viața și tradițiile omului de la pămînt. Anume în limpezimea cristalină, în caracteml adînc popular constă tot farmecul limbii creației lor.

Românilor nici prin vis nu li s-a arătat o asemenea minune ca, odată cu alipirea la România a acelei bucăți de pamînt moldovenesc dintre Prut și Milcov, să le cadă, pe neașteptate, ca din cer, atîta mană sufletească. Pe pîrloaga spirituală românească, cu glia înțeleniță și crăpată de secetele cumplite tradiționale, deodată, parcă a plouat cu luceferi. Înaintașii moldoveni le-au adus românilor un patrimoniu cultural-istoric nesecat, original moldovenesc, o literatura bogată, o adevărata limba literară, cu vechi și viguroase rădăcini, adîncite în vechimea istorică, în graiul viu al poporului și minunata lui creație folclorică. Cum să nu cîștige bătălia această limbă?!

În al doilea rînd. În apărarea limbii sale strămoșești s-a ridicat întreaga obștime intelectuală din Moldova. Primii, care au intuit marea primejdie pentru soarta de mai departe a limbii noastre și care s-au pronunțat cu țarie și indignare contra experimentelor sadiste ale măcelarilor lingvistici asupra limbii vii a poporului, au fost Constantin Negruzzi, Aleco Russo, Mihail Kogălniceanu. În urma lor, ca un val puternic, împotriva vătămătorilor limbii s-a ridicat întreaga intelectualitate moldovenească, în majoritate, strînsă în jurul principalei redute culturale ieșene — societatea Junimea și revistei sale Convorbiri Literare, ultima “cea mai prestigioasă publicație din tară” (G.Topîrceanu), condusă de vestitul critic literar Glbrăileanu — ,,cel mai vechi moldovan dintre noi ” (M.Sadoveanu).

Printre cei mai onorați și robuști membri ai Junimii îi aflăm pe Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihail Eminescu care, deși în direct rareori se implicau în discuții teoretice asupra limbii, însă prin însăși limbajul operelor lor, îngemănat cu cel al creației populare, au susținut, ca nimeni alții, curentul tradiționalist popular al moldovenilor. Alături de marii scriitori, calitățile lor de adevărați ostași ai acestui curent și-au manifestat mai mulți junimiști — oameni de cultură, filologi, istorici, jurnaliști. Dintre toți aceștia, ca lingvist-teoretician, polemist și luptător înflăcărat pentru cauza limbii noastre, primează, totuși, Alexandru Lambrior. Născut la țară, într-un sat din apropierea Humuleștilor lui Creanga, Lambrior, ca și pămînteanul său, era un fan neînduplecat al graiului popular. Fiind un specialist de mare forță și autoritate în cercul junimiștilor, lovea cu pricepere în adversari, apărînd cu un impresionant stoicism fiecare expresie, fiecare cuvînt al graiului natal de tentativele “purificatorilor” limbiști.

— Voiesc ca să vorbim o limbă curată, iar nu o limbă stîlcită și schimonosită ca cea de astăzi, — se avînta în discuții cu oponenții săi A.Lambrior. — Cînd am cuvîntul “noroc”, de ce să întrebuințez pe acela de ”fortună”, cînd am cuvîntul “prieten de ce să-l înlocuiesc cu “amic”, cînd am “dragostea”, ce-mi trebuie “amorul” cînd am cuvîntul “dar” pentru ce să introduc pe acela oribil de “cadou”?.. (George Panu, Opere alese, București 1958, p.l39-140).

Avînd în spatele ei un detașament de apărători devotați cauzei limbii materne, curajoși și hotărîți, cum era echipa de intelectuali moldoveni din Iași, cu scriitori și specialiști de mare autoritate și influență în întreaga țară, limba moldovenească era sortită la succes și biruință.

In al treilea rînd. Un factor foarte însemnat pentru soarta de mai departe a curentului moldovenist și, prin urmare, a limbii moldovenești în statul român, a fost părerea și poziția păturilor largi populare în problemele limbii. După cum ne mărturisește vestitul lingvist, academicianul Al. Graur, “etimologismul exagerat (curentul latinist — n.n.) a stîrnit proteste din partea multor intelectuali, mai ales, din partea scriitorilor… și au trezit interesul maselor din Moldova și Munlenia”.

Problema limbii se discuta foarte aprins și la curțile boierești, și la bordeiele țărănești. Teama de a se trezi peste noapte cu o limbă pocită și neînțeleasă de masele populare nu i-a lăsat indiferenți pe oamenii de concept sănătos. Spre marea noastră fericire (și a romănilor, de asemenea!), dintre cele două variante propuse, pe de o parte, de elita științifica românească cu susținerea administrației statale și, pe de altă parte — cea propusă de intelectualitatea moldovenească, masele au ales varianta curentului moldovenist.

Adică, limba moldovenească. Că limba moldovenească românii și chiar unii intelectuali moldoveni, de concept unionist, au rebotezat-o cu numele “limbă română”, dacă și ar insemna ceva, apoi numai ca o dovadă în plus că lingvonimul limba moldovenească ca și etnonimul moldoveni, imediat după unire, au fost cu multă stăruință tabuizate în statul român, ideologii valahi, de mînă cu recruții lor unioniști din Moldova, dezlănțuind o campanie de proporții greu de închipuit de denaționalizare și romînizare(muntenizare) a etniei moldovenilor. Aici nu e vorba de noul lingvonim artificial (limba română), ci de esența problemei, repetăm: masele au ales limba tradițională a moldovenilor, limba literară moldovenească, asupra căreia, cum am notat în rîndurile anterioare, cărturarii moldoveni, veacuri la rînd, s-au trudit în sudoarea frunții.

Și n-ar trebui să ne mire faptul de ce valahii au preferat limba noastră și nu cea propusă de intelectualitatea lor.

Iată un fragment dintr-o poezie a poetului român Eliade Rădulescu, scrisă în pretinsa română “nouă”:

D-atîți ș-atîția secoli un geniu te protege

Ca scutitorul angel și mystic ca o sphynge

Aquesta e credința que avuși d ’eterna lege

Quo bunele principe dau consequinț mai bune

Quo aqueea quare semeni; aqueea vei culege… ”

Acum puneți alături de această bucată orice poezie a lui Eminescu ( “Ce te legeni codrule?”, “Somnoroase păsărele”, “De ce nu-mi vii” ș.a.m.d.) și comparați limba acestor doi poeți, ca să vă dați sama și singuri, care limbă putea să placă mai mult oamenilor din popor, fie ei chiar de zece ori valahi.

Limba mustoasa și plină de farmec a clasicilor moldoveni (moldovenească, nu alta!) le-a plăcut nespus românilor, fiind primită cu brio de cititorii din Valahia. Poveștile lui Ion Creangă românii, aproape lipsiți de frumoase tradiții literare, le citeau cu nesaț dintr-o răsuflare. Ce-i drept, limba neaosă moldovenească a marelui povestitor humuleștean era parțial însușită de ei cu ajutoml unor glosare (dicționare) tălmăcitoare moldo-române ce însoțeau în subtext operele scriitorilor moldoveni, editate atunci în București. Mihail Sadoveanu, mărturisind despre acest fapt, facea și un extras de cuvinte din aceste glosare ce se conținea într-o edțtie bucureșteană a ,,Amintirilor din copilărie ” și a altor lucrări ale lui Creangă.

Iată cîteva dintre ele: prund, cocostîrc, sfadăi, horn, curechi, holtei, o leacă, o țîră, pită, jumere, oloi, mîță, nănașă, a sudui, bade, moare (de curechi etc.), laz, ciubăr, ogradă, curte (reședința boierului), hîrtop, hărmăsar, hat, ladă, bună-vreme! (salutare de sară), omăt, negură, hodină, bunic(ă) moșneag mătușă, pe brînci, faur, măi!, a vărui, rînză, rărunchi, colb, fintînă, pîntece, uliță și multe alte cuvinte.

Datorită operelor clasicilor moldoveni, limba moldovenească a fost însușită de toată populația țării, devenind limba literară a întregului popor român. S-a produs acest fenomen în mod firesc, fară amestec și presiuni din afară asupra procesului lingvistic, spre deosebire de anii 90 ai secolului XX, cînd pretinsa limbă română a fost întrodusă în Republica Moldova cu forța, prin metode legionare.

Astfel, limba moldovenească literară s-a impus societății românești singură de la sine, prin potențialul său lăuntric, prin frumusețea sa. Marii măiestri ai cuvîntului moldovenesc, prin creațiile lor, au dovedit obștimii românești care limbă e superioară în statul proaspăt constituit, care limbă are mai vechi și mai solide tradiții literarlingvistice și, prin urmare, are toate calitățile, meritul și dreptul de a fi acceptată ca limbă literară comună a moldovenilor și valahilor și, totodată, ridicată în rangul de limbă oficială (de stat) a României.

Strînse la gard de situația lingvistică, realmente creată în țară, autoritățile politice și academice ale României au fost nevoite să-și retragă intențiile sale în privința limbii “noi” a valahilor și să accepte, în cele din urmă (pe tăcute), limba moldovenească veche și veșnic nouă, ca limbă oficială a statului român. Numai că… Numai că i-au schimbai numele și veșmîntul. În continuare, au mai pocit-o nițel și la față, îngunoioșind-o cu străinisme. Și nu de mare nevoie. Așa, pentru orice eventualitate. Ca să nu samene prea mult cu mamsa, să nu bată la ochi moldovenismul ei…

Au făcut, s-ar părea, un lucru de nimic, un fleac. Dar cît de mult trage acest fleac pe cîntarul mîndriei naționale mareromânești, pentm ideea dominantă a înălțării cu orice preț a neamului românesc și pentru străduințele românilor de a-i îngropa pe moldoveni cît mai adinc în țărîna uitării…

Tot tărăboiul și sfirleața rău mirositoare în jurul denumirii limbii noastre strămoșești, stîrnită de forțele cosmopolite și dușmane neamului și statalității moldovenești, n-au nici un temei științific, tradițional-istoric și, la drept vorbind, n-ar fi costat o ceapă degerată, de nu s-ar fi implicat și în această afacere colonizatoare înalte fețe politicandre, cu bîzdîc conchistador-expansionist din statul vecin.

Lingvonimul ,,limba română» e artificial și strain poporului moldovenesc. Dincoace de Prut a fost zămislit ca prima țintă bătută în trupul neamului moldovenesc, ridicat de aceste forțe pe cmcea răstignirii, ca mai apoi, să-i poată bate cuie coloniale mai mășcate, mai nimicitoare: ,,români basarabeni”, ,,neam românesc”, ,,stat românesc”, ,,provincie românească — Basarabia”.

Că doar ce înseamnă ,,limbă română”, la unna urmei? Ceea ce românizatorii numesc ,,limba română” nu e altceva decît un surogat de limbă alcătuit din împrumuturi, o limbă a nimănui. Citiți mai cu băgare de samă orice dicționar al pretinsei limbi române modene ca să va convingeți de acest fapt vădit. Iată doar cîteva exemple luate din Dicționarul de sinonime, întocmit de Gh.Bulgăr (București, 1995):

Abandon — părăsire, renunțare; abdica — a renunța; abject — ticălos, josnic; abil — iscusit, dibaci; abroga — a anula, a desființa; acalmie — liniște, pace; adiacent — alăturat, anexat; admirabil — minunat, incîntător, fermecător; amploiat — funcțonar; amuzament — petrecere, distracție; anost — plictisitor; apanaj — bază; branșă — ramură, domeniu; bruiaj — tulburare; bruion — ciornă, schiță; ș.a.m.d.

Spuneți-mi ce e ,,românesc” în cuvintele evidențiate prin cursiv? Ce tradiții folclorice sau literar-lingvistice au ele în limba valahilor (mai tîrziu a românilor)?

Găsiți-mi în Muntenia măcar o zicală populară, o expresie folclorică, unde și-ar afla loc aceste și alte mii de cuvinte de împrumut, ca să ne putem indreptăți în fața ,,adevărului” că ar fi românești.

Sub presiunea maselor populare, refuzînd de ochii lumii varianta latiniștilor de limbă literară, de fapt, lingviștii români n-au încetat nici o clipală procesul de izgonire nu numai a slavonismelor, dar și a moldovenismelor din dicționarele limbii române moderne, transformînd cu timpul ,,limba română” intr-o adevărată gunoiște de străinisme.

Cum putem noi, moldovenii, avînd o limbă cu tradiții atît de bogate, s-o schimbăm pe o limbă, zisă ,,română”, aproape străină la ea acasă? O limbă care n-are tradiții istorice, nici față (individualitate) națională, alcătuită din adunături de cuvinte vagabonde, cărate cu nemiluita din străinătate (slavă Domnului, pă degeaba!) absolut fără noimă, neștiind nici o măsură.

Marele cîntăreț al limbii moldovenești, poetul și preotul Alexei Mateevici, în studiul său lingvistic, scris în limba rusă — ,,Моменты церковного влияния в npoисхождении и развитии молдавского языка”, publicat în revista ,,Кишинёвские епархиальные ведомости” din anul 1910, referindu-se la limba slujbelor bisericești din Moldova și Valahia, pe care o numește absolut corect — Moldovenească, dezaprobă categoric procesul de înstrăinare a limbii vorbite de popor, îngunoieșirea ei cu ,,galisme” și latinisme, inițiat de filologii latiniști. Aceștia din urmă, după părerea autorului publicației pomenite, ,,au schimonosit limba norodului, lipsind-o de fizionomia ei națională”. Tot aici, A.Mateevici vorbește cu mîndrie despre faptul că moldovenii basarabeni și-au ferit limba moldovenească a bisericii (,,церковно-молдавский язык») de aceste influențe păgubitoare străine, ,,păstrîndu-i curățenia și originalitatea ei începătoare”.

Mai tărziu, patriotul înflăcărat al limbii moldovenești, autorul genialei capodopere ,,Limba noastră”, va scrie poezia ,,Unora” (de care românii se feresc pînă astăzi, evitînd publicarea ei) în care se conține o satiră ucigătoare la adresa deformatorilor lingviști din Valahia și Transilvania:

…”Noi nu ne înțelegem: din sine limba crește,

Nevoie nu mai are de ajutor străin,

Din sine prinde floare, din sine se-nnoiește,

Cînd nu-i atingi temeiul puternic și bătrîn”…

Mult regretatul Grigore Vieru — cel de pînă la ‘90 care încă nu cunoștea prețul galbenilor românești, chema să vorbim cu toții limba mamei, curată și frumoasă, ,,pe care păstorul Mioriței ne-a lăsat-o scrisă-n țărînș cu bățul”, văzînd în aceasta ,,o datorie dintre cele mai patriotice”. În ciuda declarațiilor sale fățarnice politizate de mai tîrziu, sufletul lui de moldovan nu l-a înșelat: operele poetului sînt scrise într-o limbă a mamei, mai curată și mai moldovenească nici că se poate!

Ce n-ar spune denigritorii plătiți din lagărul cincicolonist românesc, perioada sovietică a fost una de înflorire nu numai a economiei republicii noastre, dar și a culturii naționale moldovenești.

Pentru prima dată în istoria Moldovei a fost lichidat analfa- betismul în masă a populației autohtone — moștenire extrem de anevoioasă a regimului țarist și cel ocupaționist românesc. În anii 60-80 ai veacului trecut, în urma înfăptuirii unui larg program de instruire obligatorie a tineretului în școlile medii de cultură generală, țara noastră, după nivelul de cărturărie a populației, s-a situat printre cele mai avansate țări din Europa, iar după numărul de specialiști cu studii superioare la o mie de locuitori a depășit aceste țări.

Pe ogorul spiritual al plaiului nostru a înflorit o pleiadă foarte numeroasă de talente de mare valoare, savanți, filologi, scriitori, poeți, artiști de teatru și cinema, cîntăreți etc., care au ocrotit, dezvoltat, cîntat și propagat limba națională a moldovenilor și ar trebui să subliniem în special, au făcut acest lucru cu un elan sufletesc și devotament patriotic de invidiat. lată doar cîțiva din acești mari patrioți ai neamului și limbii moldovenești: Emilian Bucov, Andrei Lupan, Ion Druță, Vasile Coroban, Nicolai Corlăteanu, Simion Cibotaru, Iosif Varticean, Constantin Popovici, Haralampie Corbu, Nicolae Testemițeanu, Serghei Rădăuțan, Metodie Apostolov, Eugeniu Ureche, Constantin Constantinov, Tamara Ceban, Nicolae Sulac și mulți alții.

Poporul moldovenesc dintre Prut și Nistru, precum și moldovenii din raioanele transnistrene și Ucraina n-au participat și, prin unnare, n-au nici o atribuție la procesul de unificare a limbilor vorbite separat și de sinestătător (de la naștere!) pe parcursul veacurilor de cele două popoare vecine, proces ce s-a produs după 1862 în statul român. Varianta lingvistică ce le-a ieșit din simbiozul ambelor limbi e o chestiune internă a românilor și nicidecum nu poate fi obligatorie pentru moldovenii din afara României.

Mai punem alături și tendința foarte scîrboasă (din an în an tot mai insistentă și obraznică în lingvistica românească!) de izgonire a moldovenismelor din dicționarele contemporane, editate la București…

Gherasim Ghidirim

 

Sursa: https://terramoldaviae.wordpress.com/category/a-cui-limba-vorbesc-moldoveni/

 

    Nu sunt comentarii

Conectați-vă pentru a scrie

×