«DIN VECHIME ESTE NEAMUL MOLDOVENILOR ȘI LIMBA MOLDOVENEASCĂ…»
31.08.2021
0
649
«DIN VECHIME ESTE NEAMUL MOLDOVENILOR ȘI LIMBA MOLDOVENEASCĂ…»

Discuțiile privitoare la denumirea istorico-geografică și politică Moldova, la numele etnic moldoveni și la denumirea limbii lor au tulburat atmosfera informațională din republică într-o așa măsură că te strânge în spate, vorba lui Ion Druță. S-a ajuns până acolo că chiar și unii oameni, oricum inițiați în aceste chestiuni, se întreabă dezorientați: «au existat oare moldoveni?», «și-au numit ei limba — moldovenească?»

      Situația nu trebuie să ne mire, căci discuțiile în jurul limbii totdeauna au un caracter emoțional amețitor. Mai ales atunci când unele aspecte sânt reluate la nesfârșit, urmărindu-se anume ațâțarea spiritelor. Unii autori de la noi, asemenea «grămâiticilor ardeleni, socotesc că scăparea și fericirea româniei stau numai în problemele limbistice…» (Alecu Russo). Apelurile stridente, lozincile zgomotoase, pedalarea abuzivă și în permanență a temei dezastrului spiritual «ne-au întemeiat în ideea, apelăm din nou la Alecu Russo, că sistemele limbistice au amețit capul a multor români cu cap, încât aceștia par a nu mai ști nici scrie, nici grai». Nici ce scriu, nici ce vorbesc…

      În canonada masivă a adepților românității romanicilor dintre Prut și Nistru orice voce de altă concepție este înăbușită cu o cruzime de păgâni. Iar purtătorii acestor voci sânt calificați cu o însuflețire nemaipomenită de toată urdia unionistă drept «dușmani ai națiunii». Aceasta e cea mai «intelectuală» apreciere.

      Totdeauna a fost așa: și în 1850, și în 1960—1965 și în 1989—1993… Cunoscutul filolog român J. Byck scria în 1956 privitor la discuțiile despre limba literară, că «argumentele folosite de unii combatanți, erau atât de lipsite de temei…, fantezia își luase atâta libertate», încât te convingeai o dată în plus, că «dacă adevărul este unul, manifestările fanteziei nu au limită».

      Constatările reproduse caracterizează întru totul — vede oricine — discuțiile din zilele noastre în jurul denumirii Statului Moldova, Independent și Suveran, în jurul denumirii populației băștinașe — moldovenii și a limbii ei. Ascunzându-se după perdeaua potricalită a lozincilor asurzitoare despre pluralism și democrație, ziarele și revistele, radioul, tv republicane, subvenționate de Guvernul Republicii Moldova, publică și difuzează numai materiale pătrunse de idei «civilizate, frumoase, deci românești» (D. Mihail), românofile, adică antimoldovenești. (Atragem atenția, că numai la noi, in Moldova, nicăieri in altă parte, presa tipărită și cea electronică, finanțată de Guvern, își permite să scrie și să vorbească defăimător despre poporul, pâinea căruia i-o mănâncă).

      În aceste condiții — de mult prea originală democrație și pluralism — orice banalitate, care nu e pe placul unioniștilor, trebuie sprijinită la noi de zicerile unor persoane cunoscute, provenite din spațiul «civilizat», care poate fi numai cel românesc, lată o banalitate, adică adevăr cunoscut de toți. «Limba, după cum se știe — ne amintește academicianul Al. Graur o formulă foarte veche — apare numai în societate, pentru nevoile societății, iar societatea omenească există numai mulțămită limbii». În cele ce urmează ne vom opri special numai la latura extralingvistică, cea social-istorică a limbii, care — iarăși se știe de când lumea — e în strânsă legătură cu conștiința de sine națională a purtătorilor limbii date.

      …Pe frontonul Universității de Medicină ”N. Testemițeanu” citim: «Limba se contopește cu conștiința națională a unui popor» (B. P. Hașdeu). Nu credem că are dreptate ilustrul nostru enciclopedist, care a evoluat prin câteva faze de conștiință lingvistico-națională. Dacă totuși am lua drept buche de adevăr opiniile personale (care ne aranjează, firește) ale unor personalități, ar trebui să recunoaștem, că limba națională a majorității populației republicii este limba moldovenească, odată ce majoritatea absolută a populației s-a declarat moldoveni. Dacă aceasta au avut în vedere lansatorii lonzincii — să le fie de bine. Ei au dat dovadă de competență și curaj…

      În lume sânt numeroase cazurile când purtătorii, de fapt, ai aceleiași limbi, în virtutea unor factori social-istorici, geografici, poliției (existența organizației statale), deci exstralingvistici, și-au însușit și poartă etnonime și glotonime diferite. Fără a căuta să declare obositor de monoton vechimea sau superioritatea închipuită a unor etnonime, glotonime sau toponime față de altele. Cu atât mai mult atunci când nu există nici o dovadă a acestei jinduite «superiorități», «întâetăți» ș. a.

      Însă numai ce nu faci de hatârul «patriotismului», hrănit de ideile «României mari». Buînăoară. Șerban Paracostea, istoric cu o anumită reputație în România, cu câțiva ani în urmă scria pasionat despre stabilirea «ierarhiei de putere și întâietate» a Țării Românești față de Moldova». Domnia sa scria despre o «vocație (a Țării Românești) de centru unificator al Spațiului locuit de români de o parte și de alta a Carpaților… vocație manifestată embrionar» (anume așa scrie savantul român). Declarând «întâetatea de prestigiu și de putere» a Țării Românești», Ș. Papacostea notează că Moldova, a renunțat «la denumirea de Valahia… și s-a fixat asupra denumirii preluate de la nucleul ei unificator».

      Despre închipuita putere a Valahiei și despre reala întâetate de putere a Moldovei, exercitată timp îndelungat asupra Valahiei, au scris istoricii români H. Ursu,P. Panaitescu, V. Neamțu, S. Ștefănescu ș. a., părerile cărora le-am expus în compartimentul precedent. Despre închipuitul prestigiu al Valahiei și despre realul prestigiu al Moldovei față de Valahia în toate domeniile de activitate pe plan intern și extern au scris savanții românii G. Ibrăileanu, G. Pascu, N. lorga, G. Călinescu și mulți alții, asupra opiniilor cărora ne vom opri în compartimentul următor.

      În 1924 N. Popovschi scria: «Cultura cuprinde toate laturile vieții, iar viața e mult mai largă decât orice activitate intelectuală. Nu a fost mai puțin bogată chiar și viața moldovenilor basarabeni cu toate apăsările și urmările din partea stăpânului oblăduitor. Cea mai superficială ochire află aici o mulțime de fapte și obiecte foarte prețioase din punct de vedere al culturii și istoriei naționale. Aceste le aflăm în arhitectura unor clădiri vechi (biserici și chiar case particulare), în pictură, în zugrăvirea caselor moldovenești, nu mai vorbim de obiceiurile moldovenești și mai cu seamă de limba moldovenească — acest izvor nesecat al românismului (sic!), care, poate, e menit să împrospăteze și să învioreze limbajul schilodit și ofticos al multor cărturari români de astăzi». — N. Popovschi. «Studii nouă asupra trecutului Basarabiei». Recenzie la: St. Ciobanu. «Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă. Chișinău, 1923 // Viața Românească.1924. Vezi și «Tineretul Moldovei». 27. 09. 1991.

      Cât privește «întâetatea» și vechimea unor etnonime am vrea să amintim un adevăr de asemenea cunoscut tuturor: denumirea etnică moldovan, este atestată documentar în prima jumătate a secolului al XlV-lea și s-a menținut, și se folosește până azi. In epoca medievală până în veacul XIX termenul «rumân» însemna «țăran asuprit, șerb»; termenul «român» apărut în secolul XVI, cu conținut etnopo-litic a început să fie răspândit cu preseverență pe cale ideologică în jumătatea a doua a secolului al XlX-lea.

      «Politizarea ideii romanității românilor, afirmă A. Armbruster, se generalizează într-un timp destul de scurt. Romanitatea românilor, recunoaște cu sinceritate savantul, devine un element component al unei anumite ideologii politice…, toți își susțin pretențiile politico-spirituale și prin romanitatea românilor… Cei care nu pot invoca acest argument (recucerirea) fac apel la romanitatea românilor. Știind prea bine, că la afirmarea ei românii erau deosebit de receptivi; argumentul propagandistic (sic!) urmărea să câștige adeziunea românilor». Iar campaniile ideologice, propagandistice — noi știm bine — nu au nevoie de «argumente științifice». Ba chiar acestea le sânt contraindicate.

      Popoarele civilizate, care, în virtutea circumstanțelor, și-au însușit etnonime și glotonime diferite, deși sânt purtătoare ale unei limbi de aceeași origine, ale aceluiași destin istoric, își concentrează eforturile la însușirea și cultivarea limbii comune, la dezvoltarea și îmbogățirea fondului cultural comun, demonstrând, în orice situație, respect față de confrații care se numesc altfel.

      Lingviștii moldoveni incoruptibili au demonstrat în repetate rânduri: «Faptul că ambele limbi prin componența lor lexicală și structura lor gramaticală nu se deosebesc între ele prea mult încă nu înseamnă că ele nu pot fi considerate mijloace de comunicare aparte a două nații de sine stătătoare, adică limbi naționale ale popoarelor moldovenesc și românesc» (A. Dârul, I. Ețco, N. Raevskii).

      Această teză a fost susținută de lingviștii moldoveni și străini nu mai puțin incoruptibili. În favoarea ei pledează un număr nelimitat de dovezi documentare. Cu toate acestea, mai mulți autori români, inclusiv unii academicieni, refuză termenului limbă moldovenească dreptul la existență în istorie.

      Filologul român J. Byck ne amintește că academicianul 1. Iordan punea la îndoială faptul că i s-ar fi spus vreodată limbii pe care o folosesc moldovenii: limba «moldovenească»… Ar fi de controlat, scrie I.Iordan, dacă apare vreodată acest din urmă termen («moldovenească») în legătură cu limba. Sunt înclinat să cred că nu».

      Lingvistul român V. Arvinte afirmă: «In această provincie (ați ghicit, desigur — e vorba de Moldova) și cealaltă expresie «limba Moldovenească» a cunoscut o anumită circulație într-o perioadă relativ scurtă, cuprinsă între anii 1770—1840». Admitem că pe dl V. Arvinte nu-l satisfac, nu-i convin caracteristicile obiective ale fenomenului cercetat aici — limba moldovenească. Admitem că ele nu se înscriu în cadrul concepției dinainte formulate de domnia sa. În calitate de savant însă el nu are dreptul să le nege sau să le falsifice. Savantul V. Arvinte, dându-și seama că a dres-o prea de tot, adaugă totuși: «Sânt și unele atestări mai vechi». Dar și mai târzii, îi vom dovedi noi.

      În rândurile următoare vom completa golurile admise cu bună știință de către V. Arvinte în monografia sa «Român, românesc, România» (1983), precum și golurile admise din lucrările altor autori români de aceeași concepție unilaterală. Cităm și noi, spre a evita orice bănuială de non-autenticitate, intenționat numai ediții românești.

      Așadar, care e situația reală în legătură cu circulația exspresiei «limba moldovenească în timp și în spațiu?

      «Așa cum se cunoaște o țară a Moldovei, se vorbește despre un neam al moldovenilor, și despre o limbă moldovenească. De când? Din vechime și până aproape în zilele noastre» (J. Byck).

      Registrul ce urmează, evident, nu epuizează numărul exemplelor edificatoare.

      După cum am arătat în compartimentele începătoare, de acum în creațiile populare moldovenești eroii se deosebeau și prin faptul că vorbeau «moldovenește». Astfel în balada «loviță și fata cadânului»:

Trei voinici ardelerînd,

 

Pe trei cal murgi încălecând,

 

Cu hainele tătărești

 

Din gură moldovenești

 

      Secolul XVII, mijlocul anilor 30. Letopisețul lui Gr. Ureche, «prima cronică moldovenească», care ni s-a scris în limba poporului…» (P. Panaitescu). «Lui Gr. Ureche îi datorăm prima încercare de erudiție filologică: capitolul «Pentru limba noastră moldovenească». — Pagini de limbă și literatură română veche, p. 108.

      Secolul XVII, anii 80. Miron Costin «Cronica Țărilor Moldovei și Munteniei», capitolul «Despre Limba moldovenească sau românească». «De notat plasarea glotonimului «moldovenesc» pe primul loc» (M. Gabinski).

      Secolul XVII. Kowaczoczy Wolfagang, istoric ungur: «De mirare lucru este că limba moldoveniloru și a muntefliloru mai multe cuvinte are în sine râmlenești, decât a italienilor». — Miron Costin. «De neamul…»

      1710. În Biblioteca Ossolineană din Lvov a fost descoperit un manuscris pe coperta căruia era scris în limba polona: «Moldawskim characterem i iezykiem Opisanie Dwudziestu Siedmiu Cezarow Turkich z figurami do roku 1710» (Descrierea cu alfabet moldovenesc și în limba moldovenească a douăzeci și șapte de împărați turci până în 1710). Reproducem și titlul manuscrisului ca model de limbă moldovenească de la începutul veacului al XvlII-lea.«Kипуриле ымпърацилор турчешть димпреунъ ку историиле дор скрисе пре скурт ын че фел фу урмат унул дупъ алту де ла чел динтъй пънъ ла чел де аму ла ымпъръцие». Cercetătorul Gh. Duzinchevici consideră că manuscrisul «trebuie să fie posterior anului 1710. Originalul e din sec. XVIII».

      1714—1716. Dimitrie Cantemir termină «Descrierea Moldovei», — «operă de-a dreptul științifică cu renume european, operă scrisă (tradusă?) în limba științei europene de atunci, independentă în alegerea glotonimelor, de tratarea planului conținutului în limbile vii ale acelui timp» (M. Gabinski). Reproducem denumirile de limbă (glotonimele) numai din două capitole: «IV. De lingua Moldavo-rum» (Despre limba moldovenilor) și «V. De litteris Moldavourm» (Despre literele (buchiile) moldovenilor). Nu vom reproduce toate exemplele, din cauza numărului lor prea mare, ci numai acele traduse, care conțin substantivul «limbă»; «Despre originea limbii moldovenești»; «în limba moldovenească»; «limba moldovenească»; «Limba moldovenilor»; «ca aproape toate limbile și cea moldovenească»; «urmează atât limba, cât și ortografia moldovenească…».

       Sec. XVIII. Unul din manuscrisele timpului cuprinde și Letopisețul lui I. Neculce, intitulat «Hronograf ce se cheamă moldovenește scrisoarea anilor». — J. Byck. In legătură cu baza limbii noastre literare.

      1719. Italianul Silvestri Amelio editează «Vocabulario italiano-muldavo» (1320 de cuvinte). — Studii și cercetări lingvistice. 1980, N 2, p. 179—186.

      1734. Antioh Cantemir, fiul marelui domnitor și om de știință Moldovan, scrie pentru ediția engleză a lucrării capitali a tatălui său «Istoria Imperiului Otoman» studiul biografic «Viața lui Dimitrie Cantemir, domnul Moldaviei», din care aflăm că D. Cantemir a scris lucrările:

— «Lumea și sufletul» («Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea…») — în limba moldovenească» (tipărită);

— «Istoria veche și noao pentru Dachia», scrisă în limba moldovenească (netipărită, «s-au pierdut în Marea Caspiei»);

— «Istoria caselor ale Brâncovanului și a lui Cantacuzino», (o scrisoare (descriere) cu mâna «în limba moldovenească», netipărită);

— «Povățuire la musichia turcească» («în limba moldovenească», netipărită);

— Afară de aceste cărți deplin săvârșite, Antioh Cantemir ne comunică că preaânălțatul său părinte, mai are încă și alte multe începeri pe hârtie, neisprăvite. El grăia turcește persește, răpește, greceasca de acum, latinește italienește, rusește și moldovenește și înțelegea foarte bine elineasca, sloveneasca și cea franțozească». — Dimitrie Cantemir. Descrierea Moldovei. Ediția P. Balinuș. Chișinău, 1988, p. 196, 205. Cu unele excepții, în continuare ne vom referi la ediția lui P. Balmuș a monografiei cantemirene.

      1748. Misionarul Onufrie din Lvov admitea: «Idioma Moldavorum videtur ex italico originem habere» (limba moldovenilor, probabil, provine din italiană) — SCL. 1982, N 2.

      1764. G. Miller, autorul unei «Predoslovii» la Descrierea Moldovei», notează că D. Cantemir «au alcătuit o carte, pentru năravurile cele bune supt titlul «Lumea și sufletul» în limba moldovenească…» Despre «Scrisoarea Moldovei» (Descrierea Moldovei) G. Miller afirmă: a «auzit atuncea cum că izvodul Lar fi fost alcătuit Dimitrie în limba moldovenească….». — D. Cantemir. Op. cit.

      1770. Este cunoscută . «Gramatica mold(ovenească) de arhimandritul Macarie». — Dicționarul limbii române. Serie nouă. VoL VI. Bibliografie. Buc. 1965. In continuare — DLRB.

      1771. Tălmăcită pre limba moldovenească. — Vezi Bibliografie română veche (în continuare BRV), vol. II, p. 194,

      1771. Tipograful german al «Descrierii Moldovei» observă că G. Miller în al său «Cuvânt înainte» n-a înțeles «bine izvodul cel moldovenesc al domnului Gantemir».

Filologul român J. Byck, la care ne-am mai referit, constată că «Chrestomația română» a lui M. Gaster (Buc. 1891, 2 vol.) reproduce mai multe dovezi de folosire a expresiei «limba moldovenească». Reținem numai câteva:

      1773. «învățătură a însăși stăpânitoarei măriri Ecaterinii a doua… tălmăcită pre limba moldovenească».

      1774. La încheierea unui manuscris al său Vartolomeu Măzăreanu mărturisește: «Toate aceste ce s-au scris mai sus s-au tălmăcit de pe slovenie pe limba moldovenească».

      1785. «… Cum și pe limba această moldovenească». — DLR B.

      1787. 13 iunie. Roma. I. W. Goethe: «…Am fost la «Propaganda…». Apoi, după citirea câtorva poeme latinești cu aceeași temă apărură pe rând, ca treizeci de seminariști, recitând poezii scurte, fiecare după limba lui materna: malabarică, epirotică, turcă, moldovenească, elină, persană, colhidică, ebraică, arabă, siriană, armeană…» — Călătorie în Italia. B. 1969, p. 162.

      1789. «… pe limba moldovenească» — Biblioteca Acad. Române, cota 451.

— «limba moldovenească». —BRV,, II, p. 327;

— ”limbii moldovenești”. — BRV, II, p. 328.

      1789. În ediția rusă (a «Descrierii Moldovei») se menționează: «Za nedostatkom v monografii moldavskih bukv onâe zdesi ne vnesenî».

      1790. «în limba moldovenească». — BRV, II, p. 337.

      1794. «Această dară minunată carte, giudecând-o noi că este vrednică de a se da lumină în stambă pre limba noastră moldovenească». — M. Gaster. Chrestomație…

— «în limba nemțească și … moldovenească». — DLR B.

      1795. «pe limba moldovenească». — BRV II p. 378.

      1795. «… în dialectul moldovenesc». DLR B.

— «limba moldovenească». — Biblioteca Academiei Române, ms. 4566.

      1796. A. Hotinul. «Gramatica de la învățătura fizicii de pe limba italienească pe limba moldovenească… (manusscris, Kiev). În «Cuvântul către cetitor» autorul traducerii scrie: «Toți dăscălii și învățătorii zic și scriu că oarecare nu poartă grijă să aibă iubire și dragoste către patria sa, adecă pentru țara și pământul și limba în care s-au născut, păcătuiește întocmai ca și cel ce trece cinstea părinților săi … Deci și eu pentru datoria aceasta… neavând alta cu ce să mă arăt, am pus puțină osteneală cu toată prostia, me de am tălmăcit această cărticică numită gramatica învățăturilor fizicii de pe limba italienească pe moldovenească, care socot a fi de folos celor întâi tineri învățători, ce călătoresc pe drumul învățăturii». — Ștefan Ciobanu. Istoria literaturii române vechi. Chișinău. 1992, p. 636.

      1800. Din limba sârbască pi limba moldovenească... s-au tălmăcit în laș. — MEF, I, p. 20.

      1802. «…Carte ce să numește zăbava fandaziei… (tradusă) pe limba moldovenească de… C. Vârnav» — M. Gaster. Chrestomație…

începutul secolului XIX:

— «Suret scos moldovinește di pre un ispisoc sârbesc»— MEF, I, p. 270;

— «Suret tălmăcit moldovinești de pe ispisocul sârbesc». — MEF, I, p. 284;

— «Suret scos moldovenește di pre un ispisoc sârbesc…» — MEF, I, p. 342;

_ «Suret scos moldovinești di pi un ispisoc sârbesc…» MEF, I, p. 372.

      1804. «Din limba sârbească pe limba moldovenească… am tălmăcit Ion Stamate în Eș… — MEF, I, p. 286.

      1804. «De pe sârbie pe limba moldovenească am tălmăcit…» — MEF, I, p. 27.

      1806. Di pi sârbii pi limba moldovinească am tălmăcit…» — MEF, I, p. 219.

      1808. «De pe sârbie pe limba moldovenească…»

— «De sârbie pe limba moldovenească…»

— «Di pi sârbie pi limba moldovinească..».

— Di pi sârbii pi limba moldovinească…»

— «De pe sârbie pe limba moldovenească…»

— «Den limba sârbască pe limba moldovenească» s-au tălmăcit în Eș…»

— «De pi limba sârbească pe limba moldovinească s-au tălmăcit în Eș…» — MEF, I, p. 59, 88, 91, 168, 273, 276.

      1809. De pi sârbie pe limba moldovenească am tălmăcit…» — MEF, I, p. 367.

      1810 «Din limba sârbască pi limba moldovinească s-au tălmăcit în Iași…» — MEF, I, p. 172.

      1808. «…tulpane, fesuri, gebe, salhane, makat — toate obiecte turcești, numirile cărora în mare măsură s-au păstrat până azi în limba moldovenească au fost însușite de către soția lui Kirilov, Safta, moldovancă din lași». — Trudî Bessarabscoi uceonoi Arhivnoi comisii (în continuare TBUAC). voi. I, p. 372-373.

      1808. «… pe limba moldovinească» — Biblioteca Acad. Române, cota 3502.

      1809. «Extrase din sentința sesiunii generale a Divanului (Moldovei) în traducere din limba moldovenească…» — TBUAC, voi. II, p. 369.

      1809. Este tradusă din slavona veche culegerea «Poreadoc po osveșceniiu țercvei»; — în ediția din Iași se constata că e tradusă în «limba moldovenească»;

— în ediția din București se afirmă că e «tradusă în limba română». — BRV, II, p. 12.

      1810. Teodor Vârnav învață «buchile moldovenești» în Floreștii de Baștină. — V. Ciocanu. Op. cit. p.154.

      1813. Denumirea limbii romanice vorbită de moldoveni — LIMBA MOLDOVENEASCA își reconfirmă statutul ofcial. In primul act legislativ de bază cu privire ia administrarea Basarabiei de către autoritățile țariste «Pravilele ocârmuirii vremelnice a Basarabiei» este fixată peste tot — în conformitate cu realitatea lingvistică — expresia «limba moldovenească».

      1813. 31 ianuarie. Mitropolitul Bănulescu-Bodoni inaugurează Seminarul duhovnicesc din Chișinău; «alături de alte «doctrine» (discipline) în seminar se învățau istoria și limbile greacă, latină, rusă și moldovenească — obligator». — I. N. Halipa. Ocerc istorii narodnogo obrazovania v Bessarabii v pervoi polovine XIX v.

      1814. «…din limba franțuzească în ce moldovenească. — ms., Biblioteca Academiei Române, cota 194.

      1815. «…În limba moldovenească». — BRV III, p. 129.

      1815. Au fost terminate lucrările de construire a pensionului nobililor, «scopul principal al căruia era de a pregăti pentru ținut oameni capabili și folositori, care ar fi mînuit temeinic limbile rusă și moldovenească». — Arhiva Seminarului din Chișinău. Dosarul 18, fila 25.

      1817. Dicastria din Chișinău îi recomanda mitropolitului Bănulescu Bodoni «să poruncească autorităților bisericești din partea Transnistreană a Direcției duhovnicești Tiraspol … , protoiereilor și preoților să se străduiască a-și educa corespunzător copiii, care să fie învățați a citi și măcar parțial a seri în limba rusă sau moldovenească și să prezinte (lista) seminarului de aici (Chișinău) către 10 ianuarie 1818». — I. N. Halippa. Op. cit.

      1818. Conform listei protoiereului din Orhei Stavrachie Costin, în localitate din 197 de copii de vârstă școlară (7— 15 ani) învățau 160. Se specifica: «învâțî buchi»; «învațî rusășci, învațî moldoveneșci». Se preciza: «Învațî moldo-veneșci (alfabetul moldovenesc) — I; …învățau ceaslovul în limba moldovenească — 22; …învățau psaltirea în limba moldovenească — 18; …învățau gramatica moldovenească — 6 … » — I. N. Halippa. Op. cit.

      1818. Viitorul scriitor Teodor Vârnav a început «cu mare râvnă a învăța scrisoarea moldovenească…» — V. Ciocanu. Op. cit. p. 155.

      1818. «...în limba moldovenească». — DLR B.

— «…în limba moldovenească». — Biblioteca Acad. Române, ms., cota. 26.

      1818. În actul legislativ al curții imperiale rusești «Statutul cu privire la întemeierea oblastei Basarabia din 1818» limba moldovenească își menținea statutul de limbă oficială a ținutului.

      1819. Continua munca asupra «tablițelor în limba moldovenească... Mitropolitul Bănulescu Bodoni muncește asupra corectării Noului testament în moldovenește apoi și a Bibliei în limba moldovenească…” Vezi articolul lui A. Balțatescu «Chișinevskie eparhialnâe vedomsti»1872.

      1819. Irinei Nesterovici, al doilea rector al Seminarului teologic din Chișinău, «a editat prima Gramatică rusă pentru moldoveni («Scurtă rusască gramatică cu tălmăcire în limba moldovenească Chișinău 1819»), a tradus în limba rusă «Gramatica moldovenească a lui Mark…» — A. Hâjdău. Literații basarabeni… Vezi V. Ciocanu. File de istorie literară Chișinău, 1989, p. 42.

      1819. Teodor Vârnav exercită funcția de «scriitor în limba moldovenească» la judecătoria ținutului Hotin. Literatura și Arta Moldovei. Enciclopedie, voi. I. Chișinău, 1985. p. 142.

      1819. Din sârbie în limba moldovenească s-au tălmăcit… — MEF, I, p. 37.

      1820, iulie. Contele Capodistria comunica mitropolitului Bănulescu Bodoni că «la Peterburg de acum s-au tradus în limba moldovenească în  cărțile și tablițele (de învățare după metoda Lancaster)… Este necesar să ne convingem că traducerea în limba moldovenească corespunde întocmai originalului rus». — I. N. Halippa. Op. cit.

      1820. În tipografia eparhială, întemeiată la Chișinău de Bănulescu Bodoni în 1813, în anii 1816—1818 au fost tipărite în limbile moldovenească și rusă toate documentele oficiale ale curții imperiale, inclusiv «Statutul cu privire la întemeierea oblastei Basarabiei…».

      «Preasfinția sa Dimitrie Sulima, care a devenit un foarte bun cunoscător al limbii moldovenești, a tradus în limba moldovenească din cea slavonă «Mineiul de obștie» — un catehizîs pe scurt, a corectat Trebnicul moldovenesc». — Arhiva Consistoriei din Chișinău. 1820, dosarul 423.

      1821 —1822. Scriitorul moldovan Vasile Pogor (tatăl) în Satira «Vedenie ce au văzul un schimnic Varlaam…» — de o netăgăduită «semnificație și valoare ca document istoric propriu-zis» scrie («cap al șaptelea»):

… Și făcând taclale multe, grecește nu-ș, ce au spus

 

Și în cap vreo șapte fesuri unul peste altu-o pus.

 

Iar doamna (Dreptatea) i-au zis să spue moldovenește, curat,

 

Pricina, ce și pre dânsul cătră greci au fost plecat.

 

Ș-așa începu a spune, cu graiu rău moldovenesc…» —

      1823. Arhimandritul Dimitrie Sulima poruncește «să purceadă la tipărirea în limba moldovenească a tablițelor începătoare cu buchii (pentru școlile lancasteriene) » — 1. N. Halippa. Op. cit.

      1823. Preasfințitul Dimitrie Sulima răspândește în eparhie «chemări tipărite în limba moldovenească» și rusă».

      1824. Contele Voronțov a dispus ca învățătura în școlile lancasteriene să se facă în temei și în primul rând în limba rusă, în limba moldovenească — numai pentru acei, care o vor învăța-o suplimentar…» — I. N. Halippa. Op. cit.

      1824. «…copia aceasta scoasă di pi tălmăcire în limba moldovenească a ispisocului sârbesc di la Ștefan voevod» (cel Mare). — MEF, II, p. 206.

      1825. leromanahul Gherontie în adresarea sa «Cătră iubitorii de știință cititori» (cuvânt înainte către cititorii «Descrierii Moldovei») scria:

— «Cartea aceasta de alcătuitoriul eii s-au făcut moldovenește, de pe care izvod s-au tălmăcit latinește…;

— «au iconomist preaosfinția sa de s-au tălmăcit din cea nemțească, căci izvodul cel moldovenesc nu s-a aflat…» Dimitrie Cantemir. Descrierea Moldovei (ediția P. Balmuș). Chișinău, 1988, p. 195.

      1826—1827. Directorul pensionului teologic din Chișinău. A. Juminskii «a început să întocmească «Cursul scrierii moldovenești» și a strâns materiale pentru o istorie moldovenească, a scris, de asemenea, în limba moldovenească versul cu conținut bisericesc (imnuri)». — A. Hașdeu. Literații basarabeni… V. Ciocanu. Op. cit. p. 43.

      1826 — 1830. lacob Ghinculov predă la pensionul din Chișinău «în toate clasele limbile moldovenească și franceză». — V. Ciocanu. Op. cit.

      …Suntem conștienți că abundența mărturiilor istorice ar putea întrucâtva incomoda. Ne-am îngăduit a reproduce mai multe exemple din cauza că o bună parte din ele sunt puțin-cunoscute nu numai publicului larg, ci chiar și intelectualilor — economiști, agronomi, pedagogi, medici, inclusiv cercetătorilor filologi și istorici. Totodată precizăm că am adus doar o foarte mică parte din dovezi în raport cu cele care au rămas în afara lucrării din pricina volumului ei restrâns. Cea mai grea trudă a fost anume alegerea pildelor, clasificarea lor cronologică și istorico-geografică.

      Din dovezile expuse se vede clar că expresiile limba moldoveneasă, buchii moldovenești, scrisoare moldovenească erau folosite, în scris, în perioada sec. XVII — anii 30 ai secolului XIX pe larg, nestingherit pe întregul Areal istorico-geografic Moldovenesc.

      Este evident, totodată, că gradul de utilizarț a acestor expresii(în cronici, documente oliciale, creații literare ș. a.) n-a scăzut pe ambele maluri ale Prutului nici după spintecarea crudă a Moldovei în anul 1812 și anexarea spațiului Pruto-Nistrean la Rusia.

      Este cunoscut că unii autori moldoveni din secolul al XVII-lea (M. Costin, mitropolitul Varlaam) foloseau în lucrările lor, în anumite cazuri, și alte formule pentru a denumi limba romanică vorbită de moldoveni. Miron Costin, bunăoară, în vasta și multilaterala sa operă peste tot folosește termenii moldovan, limba moldovenească, norod moldovenesc, Țara Moldovei… Insă atunci când el vrea să dea ripostă «prizmașilor neamului», celor care au adus «ocară» neamului, cronicarul aduce mai multe dovezi, subliniind originea romanică a moldovenilor, ardelenilor și muntenilor; ajungând până la declarația că ei se numesc români, «adică râmleni, de la Roma».

      În cazuri foarte rare unii traducători ai gramotelor domnești moldovenești folosesc în primele decenii «ale secolului XIX expresiile «scos românește» (MEF,I, p. 303); «tălmăcit rumânești» (MEF, III, p. 132).

      În secolul XIX expresia «limba română» pentru graiul vorbit în Moldova o folosesc I. Doncev, S. Margela, autori de manuale. In jumătatea a doua a acestui veac folosesc această formulă pentru limba moldovenească unii autori străini, specializați în diferite domenii ale științei: K. Marx, L. Lenin, P. Merime; precum și unii misionari și negustori care au călătorit pe meleagurile moldovene în diferite perioade. Informațiile lor, modeste la număr, ocazionale și arbitrare, bunăoară, cele ale lui G. de Lannoy sau Evlia Celebi ș.a., au fost publicate în presa Republicii.

      Pe noi în prezenta lucrare, ne interesează fenomenul general răspândit, folosit în mod firesc pe larg în tot felul de izvoare scrise locale și străine — denumirea limbii vorbite de moldoveni — limba moldovenească. Fenomen istoric și social-cultural creat de către poporul moldovenesc, ocrotit și transmis de către el din generație în generație până în zilele noastre.

      Denumirea «moldovenească» pentru limba romanică, vorbită de moldoveni, a fost atestată documentar, după cum afirmă O. Densușeanu, de acum în anul 1485 în tratatul lui Ștefan cel Mare cu Polonia semnat în Colomeea. Documentul este însoțit de o notă a diacului polon: «Hec insripcio ex valachica în latinum versa est, sed ex ruthenica lingua scriptum accepit», «ceea ce înseamnă că textul latinesc al tratatului din 1485 a fost tradus din moldovenește sau românește (subl. lui 1. Bogdan), pe când originalul dat regelui era rutenesc» (I. Bogdan. Documentele lui Ștefan cel Mare, voi. II, Buc., 1913, p. 373),

      Cancelaria domnească a Moldovei în acea perioadă emitea majoritatea documentelor în limba slavonă. Dacă admitem că în acest document «valachica» desemnează limba slavonă, atunci deloc nu este clar, de ce diacul polon scrie că originalul dat regelui era «rutenesc», adică tot slavon. Exista, probabil, o deosebire vizibilă între aceste două texte, ceea ce și l-a făcut pe secretarul polon să afirme că unul era tradus «ex valachica», ceea ce n-ar putea însemna, altceva decât «din moldovenește».

      Avem impresia că înclină să susțină această supoziție și doctorul habilitat în istorie, membru corespondent al Academiei de Științe din Republica Moldova, Andrei Eșanu. Domnia sa scrie («Istoria Moldovei…», 1992, p. 202), că «în diverse studii… sunt aduse exemple extrem de interesante, care demonstrează elocvent (subl. n.) că deja din secolul al XV-lea… se întâlnesc cazuri de folosire a limbii române în scris… De exemplu, se afirmă, că textul tratatului din 1485 dintre Ștefan cel Mare și Cazimir, regele Poloniei, a fost scris mai întâi în ciornă în «limba valahă», adică română». (Aici savantul face referire la Ion Bogdan. Ca să fim corecți față de Ion Bogdan și ca să manifestăm «respect față de spiritul izvoarelor», amintim că istoricul român scrie în «-Documentele lui Ștefan cel Mare…». «Românește S. moldovenește».

      Faptul că la acea dată — 1485 numele etnic moldovan, moldoveni era larg răspândit și general cunoscut de mai bine de 150 de ani, fiind atestat în diferite documente externe și interne, inclusiv ale lui Șteian cel Mare, ne îndreptățește să afirmăm că romanicii de la răsărit de Carpați își numeau graiul limba moldovenească, limbă în care «grămăticii de moldovenie» puteau alcătui unele documente.

Petre P. Moldovan, cartea ”Moldoveni în istorie”

 

Sursa: https://terramoldaviae.wordpress.com/category/pentru-limba-noastra-moldoveneasca/

 

    Nu sunt comentarii

Conectați-vă pentru a scrie

×