Unele aspecte mai esențiale ale activității coloanei a 5-a românești
29.06.2021
0
787
Unele aspecte mai esențiale ale activității coloanei a 5-a românești

Ar fi cu neputință să comentăm toate șărlătăniile participanților la balaganul unionist-românizator din țara noastră. însă cîteva momente, mai bătătoare la ochi, ar trebui pomenite aici.



      Întîi de toate, un aspect foarte revoltător al tuturor activități­lor unioniste e caracterul lor anticonstituțional, antistatal și, prin urmare — criminal.



      Și mai revoltătoare e poziția trădătoare a unor lideri din hunta guvernantă a lui Plahotniuc — Candu — Filip care, în mod ci­nic, încalcă legile constituționale cu privire la neutralitatea țării noastre, nealinierea la blocurile militare și, de-facto, ne trag în mod batjocuritor pentru moldoveni, la ”frația românească” și confruntare militară cu Rusia, blochează în fel și chip legăturile economice, cul­turale și în sfera umanitară cu această țară care sînt tradiționale și vitale pentru noi. în schimb, se arată încîntați și încurajează toate activitățile de subminare și de provincializare românească a statului nostru, suveran și independent, din partea guvernanților României,ne integrează, contra voinței poporului, în blocul militar NATO, punînd la dispoziția acestei organizații agresive forțe ale armatei naționale în numeroase exerciții militare, conduse de ofițeri ameri­cani, vădit îndreptate contra Rusiei.



      O latură, tot criminală, în activitatea haitei cincicoloniste în Moldova, după cum am subliniat în repetate rînduri, e corupția. Au­torii crimelor anticonstituționale sînt mituiți (plătiți) cu sume colo­sale de bani și alte beneficii de statul român. însă nici procuratura, nici departamentul de combatere a corupției n-au deschis nici un dosar de urmărire penală contra acestui tip de infractori.



      De la unii cetățeni se pot auzi păreri care exprimă nedumeri­rea acestora, cum de au reușit guvernanții români și serviciile spe­ciale din țara vecină, cu atîta repezeală și operativitate, să mobilize­ze și să pună în mișcare forțe cincicoloniste masive în interiorul Republicii Moldova?



      Că doar în perioada sovietică în RSS Moldovenească n-a existat o mișcare naționalistă organizată. Cu atît mai puțin — unio­nistă proromânească…



      Putem confirma acest fapt. De bună samă, pînă în anii ’90 ai veacului trecut careva grupări, mișcări de concept unionist în repu­blica noastră n-au existat.



Самая спокойная обстановка — așa era apreciată situația operativă din Moldova, comparativ cu alte regiuni ale URSS, pe linia naționalismului de către curatorii securiști de la Moscova. în toată republica au existat doar vreo cîțiva naționaliști mai înrăiți, trei din ei — A. Usatiuc, G. Ghimp(u) și V. Graur — au încercat să înjghebe și un nucleu de părtași ai unirii cu România. Cu aceste scopuri plecase la București, avînd de gînd să dobîndească o audi­ență la șeful statului român de la care să ceară susținere (ajutor fi­nanciar) pentru înființarea în Moldova a unei mișcări unioniste. La Nicolae Ceaușescu n-au nimerit, au fost primiți de un funcționar al securității române. în aceiași zi, șeful serviciilor secrete românești a raportat în amănunte cazul de față omologului său moscovit. Cu aceasta se termină toată povestea despre mișcarea unionistă din Moldova în perioada sovietică.



      În anii ‘90 forțele unioniste din localitate și inspiratorii lor de peste Prut (duetul guvernant Iliescu-Năstase) cunoșteau prea bine starea de spirit a maselor populare, părerea moldovenilor cu privire la unire cu România și chiar în problema despărțirii de imperiul so­vietic. Iată de ce Mircea Snegur și guvernarea unionistă au luat toa­te măsurile ce le-a fost cu putință pentru a împiedica un referendum ce se proiecta atunci cu privire la independența statală a republicilor unionale. Aici nu e vorba de referendumul unional, rezultatul căruia putea oarecum știrbi interesele naționale ale unei republici mici ca a noastră, dar de un plebiscit local pentru a asculta părerea poporului moldovenesc într-o problema crucială pentru destinul țării și a neamului. „Democrații” n-au îngăduit nici acest lucru care ne-ar fi dat prilej sa ne bucurăm de independență ca de un act istoric mult așteptat de poporul moldovenesc, validat prin voința lui, exprimată la referendum. S-au luat după politicaștrii români care tradițional se feresc de referendumuri ca necurații de altarul tămîiat, înlocuindu- le cu niște strînsuri de țipălăi de stradă, numindu-le „mari adunări naționale”.



      Atunci de unde s-a luat atîta lume urlătoare de lozinci pro- românești în Piața Biruinței, din centru Chișinăului, la momentul destrămării imperiului sovietic?



      A fost un scenariu butaforic de imitație a maselor populare, pus la cale de serviciile secrete românești, prin mijlocirea ofițerilor diplomați de la Ambasada României la Chișinău, împreună cu agentura lor din conducerea Frontului Popular. O șmecherie politică de proporții, isprăvită în spiritul celor mai „frumoase” tradiții fari­seice ale clasei politice valaho-românești.



      Ca să ne dăm sama mai bine despre ce e vorba aici, ne vom adresa la aprecierile cunoscutului om politic, scriitor și critic literar român din veacul XIX, Constantin Dobrogeanu-Gherea. Politicianul socialist pomenit, cu mare pricepere, demasca și­retlicurile oligarhiei guvernante de atunci care își realiza toate mof­turile sale politice antipopulare sub paravanul „voinței poporului”, montînd în public și scene spectaculoase de „susținere a maselor populare”.



„Această oligarhie, care formează o parte atît de minusculă a țării, scria C. Dobrogeanu-Gherea, — a deposedat întru atîta de toate drepturile sale politice pe întreg poporul țării încît a ajuns să- 1 nesocotească, să-1 ignoreze cu desăvîrșire, parcă nici n-ar exis­ta…



Cînd oligarhia vrea ceva, cînd ea cere sau a hotărît ceva, ea nu zice: eu vreau, eu cer ori eu am hotărît, nu; ea zice: națiunea vrea, națiunea cere, națiunea a hotărît»…



Și mai departe:… «Universitățile noastre, profesori și stu- denți, în lipsă de ocupație corespunzătoare, aveau menirea ca prin mișcări de stradă să dea jos un guvern și să aducă altul, mai în concordanță cu vederile și interesele băieților de pe băncile școalelor; acuma tinerimea studioasă, condusă de profesori, tot prin mișcări de stradă, dă directive în politica externă… «. (Constantin Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, vol.5 pag.198-199, București, 1978).



      Autorul rîndurilor de mai sus scria acest adevăr, de parcă s­ar fi uitat în oglinda evenimentelor ce au decurs în Republica Mol­dova în ultimul deceniu al secolului XX.



      Pînă în ultima decadă a veacului trecut de tehnologia „revo­luțiilor oranj”(sau „maidaneze”, cum se mai numesc acum), ca seri­al, pus pe ecranele vieții politice de serviciile secrete americane, încă nu se știa în publicul larg din țara noastră. De aceea spectaco­lele „cu mulțimea urlătoare” din centrul Chișinăului puteau impre­siona pe oamenii naivi. însă o simplă socoteală ne poate convinge că la cei aproape de 4 milioane de locuitori ai republicii noastre ( peste 3,9 milioane — în 1978) într-o piață, unde se poate înghesui 40 mii de oameni, cei adunați nu constituiau nici măcar 1,1% din po­pulația țării. Numai minoritatea etnică românească atunci (după recensămîntul din 2004) număra 70 mii de persoane (2,1% din po­pulație). Adică, de cîteva ori mai puțin decît alte minorități naționa­le (ucraineni, ruși, găgăuzi),dar de două ori mai mult decît se putea aduna în Piața Biruinții. Cum se exprimase un jurnalist mucalit, că o piață, ca cea din centrul Chișinăului, se putea umplea cu orice tip de indivizi: baptiști, bolnavi de tuberculoză, oameni cu dereglări psihice etc. Dar hotărîrea, ”unei piețe” încă nu înseamnă ”hotărîrea întregului popor”, — fapt care nu cere dovezi.



      Liga studenților și așa — numitul „comitet de grevă studen- țească”(organizate de Frontul Popular, din inițiativa suflerilor de la Ambasada Română)aujucat rolul de furnizori principali de came de tun pentru cruciada colonizatoare antimoldovenească ce s-a desfă­șurat la sfîrșitul secolului XX — începutul sec. XXI. Zece ani la rînd, mai toate măsurile de românizare, prevăzute de programul «unirii», au fost înfăptuite prin metode legionare de stradă, cu im­plicarea în aceste acțiuni a studențimii și a copiilor din școli, in­clusiv a minorilor din clasele primare.



     În Universitatea de Stat a Moldovei, Universitatea Pe­dagogică «Ion Creangă», Universitatea Tehnică, în alte așezăminte de învățămînt superior și chiar în unele școli medii au fost create ”cuiburi” legionar-frontiste, tutelate de unii reprezentanți ai condu­cerii acestor instituții și de profesori frontiști, care instigau sau chiar scoteau cu de-a sila grupuri studențești și școlare la manifestațiile extremiste. «Cuiburile» erau mici de tot, fiecare avînd în componen­ța lor doar cîțiva membri, dar care, în numele Frontului, își atribu­iau în mod arbitrar împuterniciri exagerate, presionînd și ținînd în supușenie colective întregi de profesori și studenți. Indicațiile frontiștilor de a scoate grupuri studențești la manifestații sub lozince, gen: » Vrem limbă română, grafie latină, istoria români­lor!», nu erau obiect de discuție, ci ordin spre executare. Cadrele didactice care aveau alte viziuni decît cele unioniste, erau intimidate, iar cei, ce deschis se împotriveau românizatorilor, erau batjocoriți și fugăriți din serviciu. Gătite fiind și «masele populare», «specialiștii» români, la o plesnitură de harapnic, au pornit amalga­mul românizator.



      E de notat și faptul că Ambasada României la Chișinău, pri­ma misiune diplomatică străină în țara noastră, de la întemeiere (20 ianuarie 1992), pînă în zilele noastre, a dirijat toate activitățile dis­tructive antistatele, antimoldovenești din țara noastră. Colonelul de securitate Filip Teodorescu, ambasadorul de atunci al României la Chișinău, avea la legătură operativă cîțiva di­rectori de licee din centru Chișinăului, era implicat personal în or­ganizarea scenelor de mosovcă unionistă din Piața M.A.N. Îndeo­sebi de „drăgălașe” erau legăturile securistului român cu directoa­rea liceului ”Mircea Iliade” luliana Gore-Costin, poreclită de părinți luliana „Nevoie-Costin” pentru faptele de siluire politică a copii­lor. Curtezanul securist român mereu îi făcea vizite argatei sale operative, încurajînd-o cu computere pentru școală și nișcaiva da­ruri personale pentru scoaterea în masă a copiilor, în parte și a mi­norilor din clasele primare, la manifestațiile unioniste.



      Pedofîlismul politic (siluirea politică a copiilor) e cea mai rușinoasă și criminală latură a campaniei de colonizare românească a Republicii Moldova. Vrăjirea copiilor cu idei unioniste continuă și în zilele noastre. însă nici organele judiciare, nici lucrătorii învățămîntului public nu văd nici un rău în această activitate duș­mănoasă statului, dezlănțuită de zombii unioniști în școlile noastre. Pentru confirmare a acestui fapt, în continuare prezentăm și o fotografie, preluată din „Literatura și Arta”, editată pe bani româ­nești de cerberul românoid Nicolae Dabija.



 



 În ajutor spiridușilor operativi de la ambasadă se trimiteau cu anumite misiuni securiste și ofițeri, agenți de influență din rîndurile ideologilor români din „țară” care se contopeau cu potopul de bișni­țari ce dăduse năvală în Republica Moldova, imediat ce se schimba­se regimul de trecere a graniței statale cu România. Trimișii secu riști veneau tăinuiți, avînd ca legendă diferite treburi în țara noastră. Unul dintre ideologii de mare calibru a neglijat normele de conspi­rație și-și dăduse arama pe față, privind scopul călătoriei sale din­coace de Prut. Autorul acestor rînduri își amintește de un semnal, raportat de grănicerii din „otreadul Ungheni”… Agentul de influență, ideologul unionist, Adrian Păunescu s­a scăpat cu vorba că vine în Moldova „să facă unire”. Ajuns cu tre­nul București-Chișinău la punctul de trecere „Ungheni”, la propu­nerea grănicerilor de a prezenta documentele la control, numitul mare-român (născut în Moldova) a sărit din loc, parcă fript cu jăra­tic, năpustindu-se asupra militarilor în serviciu cu aceste cuvinte: „De care control, de care frontieră vorbiți, bă idioților! Vin să fac unirea, după aia, imediat mă întorc la voi ca să vă spînzur de pri­mul stîlp, aici, la frontiera voastră!”. Cuvintele „frontiera voastră” poetul (pe atunci mai era și deputat în Parlamentul României) le-a rostit cu o greață de parcă ar fi scuipat o broască ce-i intrase pe ne­așteptate în gură…



Cîți erau de aiștea? Putem spune numai că erau mulți…



      O sursă bogată de rezerviști pentru recrutarea iudelor cincicoloniste în țara noastră le-a servit securiștilor români din anii ’90 zanacika (rezerva) de date operative, moștenită de la securitatea ceaușistă.



      Cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la cîrma țării, în sînul se­curității statale a României se crease o subdiviziune care avea grijă de relațiile „prietenești” cu Uniunea Sovietică. Denumirea ei era cifrată, iar colaboratorii operativi își desfășurau activitățile lor în condițiile celor mai aspre condiții ale conspirației.



      De aici ieșeau și își luau calea spre capitala URSS mulți din­tre «diplomații» români, adică ofîțeri-securiști, care urmau să-și continue serviciul sub acoperișul diplomatic al Ambasadei Români­ei din Moscova. Diplomații-spioni lucrau pe multiple planuri, una din sarcinile lor de bază fiind captarea de date secrete de interes major pentru liderul român, îndeosebi dintr-acele, care îl puteau ajuta să descifreze intențiile Kremlinului față de România, cînd mai făcea vreun pas razna în jocul său «‘de-a independența» în acele condiții ale confruntării blocurilor militare adverse. Era o preocupa­re constantă a lui N. Ceaușescu, căci învățămintele ce-au fost trase din cazurile cu Ungaria și Cehoslovacia erau prea impunătoare, ca să-și permită luxul de a-1 neglija în comportarea sa pe marele ve­cin. Celelalte probleme pe plan informațional erau și ele însemnate, dar purtau un caracter aplicativ, vizînd anumite aspecte concrete ale relațiilor româno-sovietice.



      Un interes viu, ca să nu zicem exagerat, diplomații-securiști români mereu l-au manifestat față de «băieții de la Chișinău», aflați la Moscova. Și nu din cauza că » băieții«, cum s-ar zice, ru­peau pămîntul pe tărîmul informațional. Nu. Securitatea română mai avea și alte planuri…



De cînd e România, serviciile ei secrete au avut de furca cu Moldova și moldovenismul.Cu moldovenii s-a lucrat totdeauna, fiind folosite diferite poziții, atît in interiorul țării, cît și peste hotare. Erau tutelate de securitatea română relațiile existente între Moldova și România în diferite domenii (cultură, știință, turism, legăturile de rudenie). Astăzi se mai lucrează intens cu diplomații țării noastre peste hotare. Lucrînd cu migală, an de an, timp de decenii, prin inter­mediul agenților securiști, se exercita o influență șovino- mareromânească asupra reprezentanților mai de vază ai intelectuali­tății moldovenești. De asemenea se acumula în banca de informații operative date la tema „cine și ce este în elita Moldovei”.



Un șantier de șoc pentru securitatea română în timpurile sovietice îl constituia colonia moldovenească din Moscova. Lanul moldovenesc de acolo nu era mare, dar, în schimb, avea un sol fer­til, cu humus gras, taman ceea ce le trebuia «diplomaților» bucureș- teni ca să-și facă o răsadniță de”prieteni” elitari de soiuri alese.



      Pe vremuri la Moscova erau concentrate așezămintele de ba­ză ale mecanismului de pregătire a cadrelor de conducere pentru republicile unionale. Conducătorii în funcție, candidații din așa- numita rezervă de cadre de conducere pentru organele de partid și de stat din Moldova erau școliți și reciclați în capitala sovietică. Drumul spre culme al talentelor elitare moldovenești din domeniul științei și cel al culturii trecea tot prin centrele academice și institu­țiile moscovite de prestigiu. Scriitorii — și ei, parcă, nu prea erau scriitori, dacă nu aveau studiile terminate la Institutul de Literatură Universală «M. Gorki» din Moscova. Apoi și deputății — cei mai înalți reprezentanți ai Moldovei în cel mai suprem soviet din țară, se aflau tot acolo.



      Cu reprezentanții din această categorie de persoane se lucra foarte atent. De careva însărcinări operative în dauna statului sovie­tic nu putea fi nici vorbă. „Diplomații” securiști români își făceau „prieteni” țării sale — ca toți diplomații țărilor socialiste. însă „prie­tenii” românilor de acum nu puteau fi prieteni altor țări, în afară de România. Asta era deosebirea…



      De la sine se înțelege, informația cu privire la persoanele cu „iz naționalist” era luată la evidența operativă și se acumula în baza de date a securității române. Astfel,inițiind în anii ‘90 cruciada românismului în Republi­ca Moldova, securiștii țării vecine dispuneau de o zestre informați­onală foarte solidă, moștenită din perioada ceaușistă, despre intelec­tualii moldoveni, știindu-se din timp care din ei au «limbrici româ­nești”. Mai cu samă, din rîndurile oamenilor de creație, jurnaliști, pedagogi universitari, comentatori politici și alte categorii de per­soane de influență în societate, care ușor și-au făcut carieră politică, devenind șef de noi partide și grupări unioniste, deputați în parla­ment, completînd și nucleul de conducere al Frontului Popular.



      Republica Moldova a pășit „cu stîngul” pe calea independen­ței, anume din cauza influenței României și a troicii unioniste din vîrful puterii (Snegur-Moșanu-Druc), care au provocat tulburări în societate, vrăjmășie interetnică și un război fratricid la Nistru.



      Dintre celelalte aspecte mai însemnate, caracteristice activi­tății coloanei a 5-a românești, mai putem numi aici una văzută de departe. E silința guvernanților români de a prezenta activitățile unioniste ca probleme interne ale Republicii Moldova.



       În realitate însă, unionismul, românismul, adică antimoldovenismul, ca fenomen diversionist în țara noastră, e un plod spurcat, născut de elita guvernantă a României și adus în fașă pe aceste meleaguri moldovene în brațele mamei, cu buricul netăiat. Că de i s-ar fi tăiat buricul, „Făt-Frumosul” valaho-român, fără sus­ținerea mumei, imediat și-ar fi dat chelea popii, fără a pronunța de sine stătător pentru posteritate măcar un „gu-gu!” sau „mu-mu!” în vatra moldovenilor.



      O simplă analiză a contingentului „grandioasei” manifestații unioniste (prăbușită cu succes) de la sfârșitul lui august 2018 din Piața Marii Adunări Naționale, închinată sărbătoririi (fără capăt!) a jubileului de 100 ani de la „marea unire”,ne întăresc total în ideea că ”Făt-Frumosul” român cu buricul netăiat e de acum un moșneag, îmbătrînit în rele, dar pînă astăzi nu poate sta „copăcel” pe vatra moldovenilor.



Așa că și pe viitor, dacă guvernanții români nu pot trăi fără agresiuni și provocări de acest gen, nu le rămâne decît să-și strîngă, și în continuare, pațanii bucureșteni și să-i care cu autobuzele la Chișinău ca să „mitinguiască” în fața moldovenilor. Procuratura și poliția lui Plahotniuc garantează că-i vor păzi, ca și pînă acum, pe mitingarzii români ca lumina ochilor, ca să nu fie scuipați sau îm­proșcări cu pătlăgele și ouă clocite de populația locală… Chiar din primele clipe ale independenței Republicii Moldo­va, cu părăsirea imperiului sovietic, moldovenii încă dormeau ca duși pe ceea lume, fără să priceapă pe deplin sensul tărăboiului din țară, securiștii români de acum își mobilizase agentura din Moldova și opinteau la cauza unirii. Iudele autohtone nu numai că au fost ațîțate, dar și bine instruite și orientate la înfăptuirea treptată a unor prevederi din planul unirii de către serviciile speciale românești. Ajutorul competent îl primeau de la „instructorii” securiști („di- plomați”) români de la Ambasada României la Chișinău. Intelectua­lii de elită cu „iz naționalist”, sub diferite pretexte oficiale, erau in­vitați în România, unde erau „luminați” și puși la cale cu scrupulo- zitate cu ce să înceapă și ce trebuie de făcut, la fiecare etapă, pe ca­lea independenței pentru a aduce Moldova ,,la sînul țării mume Fiecare persoană din această categorie, venită din Republica Mol­dova, nimerea mai întîi la „Asociația România”, însărcinată oficial cu primirea și deservirea cetățenilor străini. Asociația era, de-fapt, un acoperiș oficial al unui departament al securității române. Acolo cetățenii moldoveni erau „filtrați”, iar persoanele de interes erau conduse, mai apoi, la „licbezul” (termen care înseamnă cursuri pen­tru analfabeți) de noapte, întemeiat special pentru iudele moldovene la domiciliul agentului de influență Octavian Ghibu (fiul vestitului spion român, Onisifor Ghibu).



„În anii ‘80, posibilitățile de a lua contact cu intelectualii români din Basarabia erau foarte restrînse.Abia în 1988, au în­ceput legăturile care s-au intensificat, apoi, rapid, cu unii din frun­tașii intelectualității românești basarabene”.- își amintește stăpînul și dascălul centrului securist bucureștean pomenit. — ,,Cel dintîi ca­re m-a vizitat a fost Nicolae Dabija, pe care mi l-a adus într-o sea­ră scriitorul Aurel Dragoș Munteanu. Dabija venise la cursurile de limbă română (sic!)… La scurtă vreme după aceea, am primit o nouă vizită — de data aceasta prin Arcadie Donos — care mi i-a adus, tot așa seara târziu, pe Leonida Lari și pe Andrei Țurca- nu.Apoi, încetul cu încetul, au început să vină și alții, tot pe as- cuns.Veniseră în țară, fie sub pretextul cursurilor de limbă română, fie ca invitați ai Uniunii Scriitorilor. Așa l-am cunoscut pe Valeriu Matei., pe Grigore Vieru., pe Andrei Țurcanu! Cu prilejul vizite­lor sale (e vorba de Andrei Țurcanu — n.n.) am discutat în amănun­te fiecare aspect al problemelor, care s-ar fi putut pune la Chișinău în acea perioadă, ca de exemplu: problema eventualei întroduceri a alfabetului latin, problema limbii de stat, a tricolorului, a imnului de stat și altele de același calibru… ”. (Vezi: Octavian Ghibu „Gânduri despre Basarabia” Chișinău, 1997, pag.14 — 16).



      O bună parte din acești „oaspeți” ai spionului român erau agenți (informatori) ai securității moldovenești. Din cunoscute mo­tive, nu-i putem dispărți de iude. Credem că sursele noastre de in­formații cu înțelegere vor primi acest procedeu al autorului.



      Din ediția pomenită putem conclude că majoritatea iudeilor moldovene au avut contacte cu „profesorul” securist român (Mihai Cimpoi, Ion Hadîrcă, Ion Ungureanu, Nicolae Matcaș, Valentin Mîndîcanu, luliana Gore-Costin, preotul Buburuz și mulți alții).



      Prin urmare, cincicoloniștii români n-au pornit ”din capul lor” cruciada de reformare românească a țării noastre. A fost o co­mandă a guvernanților și serviciilor secrete de peste Prut. Campa­nie, bine plătită, se înțelege.



Gherasim Ghidirim



 



Sursa: https://terramoldaviae.wordpress.com/category/coloana-a-5-a-romanesti/



 


    Нет комментариев

Войдите, чтобы написать

×